1
2
3
4

 

„Mergeți tot înainte și mai întrebați, că aici toată lumea îl cunoaște”, ne spune un sătean dintr-o localitate aflată la aproximativ cinci kilometri de Scobinți, comuna unde ne așteptăm să îl găsim pe Constantin Curecheriu, declarat de către UNESCO Tezaur Uman Viu. Venind dinspre Iași, imediat ce am ajuns în Târgu Frumos am făcut dreapta, pe un drum județean care te face să te simți de parcă ai fi cu pluta pe mare. Plin de „dune” și îngust, căci calea spre adevăr e și ea îngustă, ne-ar aminti Biblia. Ar fi totuși greu de înțeles de ce drumul spre una dintre ultimele „bucăți” din tezaurul nostru seamănă atât de mult cu un drum inițiatic al unui erou de basm care trebuie să depășească tot soiul de încercări, dar explicația e simplă: nu sunt bani. Înaintăm și mai oprim un sătean, întrebându-l de Constantin Curecheriu și muzeul său amenajat în propria-i casă. „Nea Costică” suntem corectați și imediat îndrumați spre o uliță mai izolată chiar decât localitatea Sticlăria în care eroul nostru trăiște de când se știe. Din praful aproape poetic ce se așterne pe drumul județean de piatră din fața noastră răsare o poartă de lemn flancată de un tricolor și un steag al Uniunii Europene. Vesel și cu mânilie ocupate de două pahare mici și „un sfert” de țuică, nea Costică ne primește în universul său în care cu puțină răbdare descoperi că tezaurul pe care îl tot așteptăm să fie recuperat pălește în fața oamenilor de aur pe care încă îi mai avem printre noi.

Constantin Curecheriu s-a născut în localitatea Sticlăria din comuna ieșeană Scobinți în vremuri în care sărăcia însemna mult mai mult decât lipsa canalizării și a internetului wireless. A trecut prin războaie, „reprize” de foamete cărora le-a și uitat numărul între timp și o colectivizare, dar nimic nu l-a durut mai tare decât faptul că neșansa l-a pus să asiste la felul în care satul său și altele din jur și-au pierdut tradițiile și, implicit, identitatea. De meserie mecanizator, Constantin Curecheriu a lucrat zeci de ani în fabrică, după rânduiala comunistă. Rânduiala sufletească însă i-a păstrat viu talentul de a crea și dorința de a păstra tradiții care în vremea copilăriei treceau drept normalitate, iar astăzi au devenit raritate.

De îndată ce îi treci pragul, nea Costică te cheamă la masa de lângă iazul din curte pe care sunt așezate sticle din felurite licori făcute în gospodărie. „Mergem îndată și în muzeu, da’ lasa-l că nu fuge nicăieri. Hai bea ceva”, spune nea Costică în timp ce deja toarnă, semn că răspunsul, oricare ar fi el, e o formalitate cu care viața satului nu vrea să aibă de-a face.

Nea Costică este Tezaur Uman Viu UNESCO, dar mai ales vedeta comunei Scobinţi în care tradiţiile trăiesc, în primul rând, prin intermediul său

Nea Costică este Tezaur Uman Viu UNESCO, dar mai ales vedeta comunei Scobinţi în care tradiţiile trăiesc, în primul rând, prin
intermediul său

În Sticlăria cu greu mai găsești pe cineva, dar nu neapărat pe motiv că au plecat cu toții la oraș, ci pentru că, deloc suprinzător, centrul social al satului e la Constantin Curecheriu acasă. Ori pe câmp, că doar e mijlocul verii și gospodarii satului se pregătesc pentru ceea ce se dorește a fi o recoltă bogată. Gazda ne avertizează că discuția ne va fi întreruptă de multe ori, căci mulți dintre consătenii săi trebui să treacă pe la el pentru a-și primi straiele populare cu care vor merge la un festival din Chișinău, trei zile mai târziu. Declarat în 2013 de către UNESCO Tezaur Uman Viu, Constantin Curecheriu ține cu dinți de câteva dintre ultimele tradiții rămase în zonă și mai ales de casa sa ce găzduiește un adevărat univers al tradiției, ticsit cu costume populare din toate părțile Moldovei, dar și obiecte ale căror povești sunt spuse cu mult haz și răbdare de cel ce le-a strâns în ultimii ani sub acoperișul său.

Cerbul din Scobinți

În fiecare iarnă, de sărbători, satul Scobinți revine la viață în cele patru zile în care ceata lui Constantin Curecheriu colindă pe toată lumea și joacă Cerbul, un dans popular care ar fi dispărut în lipsa gazdei noastre. Nea Costică își amintește cu nostalgie de vremurile în care tot satul era împărțit între cete de feciori. Azi a mai rămas una singură.

„De meserie eu am fost mecanizator, dar toată viața mi-au plăcut tradițiile și după ce am ieșit la pensie  am încercat să mă ocup mai mult, pentru că acum și am mai mult timp liber. Am căutat să adun de prin sat lucruri de valoare și am făcut acest muzeu la mine acasă. Cât am fost angajat, am suferit mult pentru că nu puteam să merg cu trupa de dans nicăieri. Pe vremea aceea, daca lipseai o zi, a doua zi erai dat afară. Cinci-șase ani mi-a luat până am pus totul la punct, dar a fost foarte greu, pentru că soția nu a fost de acord. Cumpăram tot felul, știa ce vreau să fac, dar când vedea că îmi vine câte un pachet de 500 de lei striga la mine. Eu merg cu Cerbu și merg cu oamenii ăștia pentru că vreau să îi ajut. La sărbătorile mari mergem câte trei-patru zile și fiecare din formație face câte 300-400 de lei. Sunt bani de buzunar, da-s buni pentru ei că alții nu au poate”, spune Constantin Curecheriu.

Nea Costică are și muzeu. Nu prea găsești comună atât de izolată și amărâtă care să aibă muzeu în lipsa unor drumuri asfaltate, dar pe de altă parte, nici nu prea mai găsești locuri multe care să se laude că ar avea un cetățean declarat de către UNESCO Tezaur Uman Viu. Pentru nea Costică, momentul din 2013, când a primit acest titlu, a fost o onoare, dar asta nu i-a prea schimbat viața. Lumea vine la el dintotdeauna, iar turiștii la ale cărora urechi au ajuns vorbele despre faima lui nea Costică vin să îl audă, dar mai ales să îi vadă muzeul improvizat pentru moment în odăile casei sale, în care fiecare petec de perete este acoperit de câte o diplomă ori vreun costum popular făcut de găzdoaiele satului cândva, la începutul secolului trecut.

Am și grădină în care prășesc, am vie mare din care fac vin, am pământuri, am porci. Ăștia mai mor. Am avut rațe, 12, dar mi le-a mâncat o vulpe și mi-a rămas una singură pe care am tăiat-o și am mâncat-o. Am o casă bătrânească în care stau părinții mei. Acolo vreau să mut muzeul, să fac frumos acolo pentru că e casă tradițională și arată așa cum se făceau casele acum 50 de ani”, spune gazda.

Muzeul, ce-i drept, are de toate. Când reușești să îți iei ochii de la costumele țesute de mână, păstrate de generații întregi și apoi salvate de la pieire de Constantin Curecheriu, ajungi în zona de instrumente de cântat. Că e fluier, că e trompetă, orice poate face muzică și se află sub acoperișul lui Constantin Curecheriu este un instrument la care acesta cânta lăsând impresia că, în vecinătatea lui, stă Conservatorul și nu pășunea satului. Un sat care, așa sărăcăcios cum pare, i-a servit drept inspirație și i-a fost casa pe care o iubește de mai bine de 60 de ani.

„Satul nostru este satul cu cele mai bine păstrate tradiții în această zonă. Am avut aici fanfare, ansambluri de dansuri populare organizate și tot felul de tradiții care s-au mai păstrat până astăzi. Satul nostru este într-o zonă deluroasă, între păduri și noi tot timpul am fost feriți de inundații și probleme cauzate de vreme. Este o zonă foarte frumoasă, sunt foarte multe stâni, oamenii cresc vaci, avem peste 300 de capete de vaci, deci sunt oameni gospodari. Satul acesta e cel mai gospodar din zonă. Sunt oameni de peste 100 de ani care lucrează pământurile, în genunchi. Te plimbi prin sat, pe unde sunt câmpurile oamenilor, și îi vezi cu sapa în mână. Sunt oameni cre s-au ridicat cu greu după război, care a adus foarte multe boli, foamete și sărăcie. Erau vremuri în care copiii nu aveau ce mânca și oamenii vindeau o pereche de boi ca să își ia un sac de porumb. Dar oamenii s-au ridicat, încet și cu greu, și au făcut satul acesta. S-au călit cu toții și acum avem biserică frumoasă, școală cu zece clase, grădiniță și tot ce îți trebuie. Și primar cu cinci mandate, ales acum cu 85%. E clar că e băiat bun”, spune domnul Curecheriu.

Oaspeţii lui Constantin Curecheriu sunt primiţi în „crama” din gospodărie, în care artistul păstrează băuturile făcute din propria recoltă

Oaspeţii lui Constantin Curecheriu sunt primiţi în „crama” din gospodărie, în care artistul păstrează băuturile făcute din propria
recoltă

Comoara care caută satul

Ca să aflăm ce face din Constantin Curecheriu, un om atât de special, ne mutăm într-o odaie mică din curtea casei. Aceasta este plină de mici butoiașe din lemn de esență tare, în care nea Costică ține vinul obținut în anii anteriori. Mai degrabă „în anul anterior”, căci vinul nu e făcut să stea prea mult și nici nu ar avea cum, având în vedere frecvența cu care gazda are musafiri, dar mai ales faptul că veselia lui nea Costică, evident, nu se poate întreține cu apă. Desface robinetul unui butoiaș, toarnă în două pahare și ne așezăm pe băncuța din camera răcoroasă în așteptarea revelației.

„Copil fiind, am fugit de acasă și m-am angajat la Suceava. A trebuit să las satul în urmă și mi-a părut tare rău pentru asta, pentru că era frumos aici. Am plecat militar, m-am însurat și când văd acum satul, îmi dau seama că nimic nu mai e la fel. Tineri nu mai prea avem aici, casele arată cu totul altfel și lucrurile s-au schimbat. Dar asta, să știți că e și din vina bătrânilor. Erau vremuri în care părinții, cel puțin pe-aici, își băteau joc de copii. Aveau mulți copii, poate cinci, rămânea unul și restul plecau. Așa erau vremurile. După colectivizare, când bătrânii și-au luat pământurile înapoi, altceva nu au mai văzut și au uitat de toate. Au uitat de viitorul lor și nu i-au mai ajutat nici pe ai lor”, spune gazda.

Eu fac ce visez noaptea. Am visat într-o noapte o pușcă și am sărit din pat, am pus mâna pe unelte și m-am apucat de lucru. Dimineața era gata.

Când s-a întors acasă în căutarea liniștii, a găsit un loc la fel de schimbat, precum cel din care plecase. De altfel, toată viața lui Constantin Curecheriu a fost o luptă cu schimbarea. Nu cu evoluția, ne atrage el atenția, ci cu schimbarea care alterează părțile bune ale trecutului unui sat: tradițiile și obieciurile. Așa că imediat după pensionare a strâns de prin sat tot ce oamenii, în goana lor neobosită după tot ce e modern, considerau „bun de aruncat”. Unelte folosite la câmp, costume populare, utilaje, instrumente de cântat de lemn și multe altele și-au găsit sălaș în casa lui Constantin Curecheriu. Așa a rezultat un muzeu pe care un profesor din Israel ar fi vrut să plătească nu mai puțin de 500.000 de euro. Nea Costică nici nu a vrut să audă, chiar dacă asta l-ar cam fi salvat de la certurile cu nevasta, care până de curând nu izbutea să priceapă de ce al ei soț dă banii de pensie pe tot soiul de obiecte pe care alții le aruncă.

„Când am fost declarat Tezaur Uman Viu a fost o întreagă procedură de urmat. Mă simt dator față de sat și față de oamenii de la oraș pentru că am declarat că în urma mea va rămâne cineva care va continua tradițiile pe care eu le iubesc. Am un băiat care moare să joace Cerbul și alt băiat care îți sculptează orice din orice bucată de lemn. Are cine să își ducă mai departe meșteșugul și muzeul ăsta”, spune Constantin Curecheriu.

De fapt, nea Costică are opt copii. Are, de asemenea, nepoți și strănepoți care să îi urmeze și care păstrând pasiunea sa pentru tradiție să încerce măcar încetinirea unui proces ce momentan, la sat, pare greu de întors.

„S-au schimbat și oamenii de prin părțile astea. La sat, asta vezi la biserică, unde nu mai merg oamenii. Aici, vă ziceam, erau vremuri în care duminica, până ieșea popa din slujbă, mama nici nu aprindea focul în sobă. Acum au uitat de tradițiile astea. Dar aici, în zona Moldovei s-a schimbat totul cel mai mult. De aici plecau «sârmele». Ei erau cei care plecau cu trenul și nu aveau bani de bilet așa că urcau pe vagon și când ajungeau în zone cu cabluri cineva striga «Sârma!» ca toți să se aplece. În Bucovina, măcar oamenii de acolo au pădure, aveau mine. Noi, aici, nimic. Suntem cei mai săraci, mai săraci și decât oltenii, că ei măcar sunt aproape de București. Oamenilor de aici niciodată nu le-a fost ușor cu pământul. Când în toată țara se lucra cu tractoare, la noi încă era plug de lemn și când într-un final am avut și noi tractoare și utilaje cu care să muncim mai ușor au venit comuniștii și ni le-au luat. Dar oamenii de aici au iubit pământul și l-au lucrat oricât de greu le-a fost. L-au lucrat din respect și pentru că așa au făcut și părinții lor înainte. Aici ne iubim pământul pentru că asta e tot ce avem și ținem cu dinții de el. Îl avem de la Ștefan și nu contează că trăim bine sau rău, important e să avem pământul. Și l-am păstrat chiar dacă am avut cu toții vieți zbuciumate, dar am respectat tradițiile”, spune nea Costică.

După încă un grup de consăteni care vin să își ia costumele pe care le vor purta la spectacolul din Chișinău, nea Costică ne explică cu vădită dezamăgire de ce titlul său de Tezaur Uman Viu nu reușește să însemne atât de mult pe cât ar trebui.

În gospodăria lui nea Costică sunt tot felul de animale. E cazul şi acestor capre, care ies la lumină în fiecare iarnă, dar şi la spectacolele la care Ansamblul Cerbu participă

În gospodăria lui nea Costică sunt tot felul de animale. E cazul şi acestor capre, care ies la lumină în fiecare iarnă, dar şi la
spectacolele la care Ansamblul Cerbu participă

„Satul românesc este ele frumos, dar îl ținem izolat. Nu există infrastructură care să te ajute să îl descoperi. Dacă satul cel frumos nu e lângă un drum european e ca și cum nu ar exista. Cu agricultura nu ne mai putem salva, pentru că oamenii care lucrează pământul își iau partea lor și nu merge nimic mai departe. Dar turismul ne-ar putea ajuta să ne revenim, cu condiția să nu mai ținem satele ca pe niște insule, izolate în vârf de munte din lipsă de drumuri. Scobinți e o comună frumoasă, dar ce folos, că aici nu poate ajunge un autocare cu turiști, de exemplu. Turistul nu te caută dacă trebuie să se chinuie să ajungă la tine”, spune el.

Și spune ce parcă gândim cu toții atunci când aruncăm cu dezamăgire o vorbă ce ne-ar putea servi drept motto pe indicatoarele rutiere de la intrarea în țară: că avem o țară frumoasă, dar pe care nu reușim să o arătăm nimănui. Comoara lui nea Costică rămâne în urma noastră, și o apucăm tot înainte pe Drumul Județean 281, înapoi spre civilizație, gândindu-ne de ce oare nu știe mai multă lume de comoara din Sticlăria. 16 km mai târziu, după o oră de mers pe un drum care în cel mai bun caz are ceva piatră pe el, iar pe alocuri e o simplă pășune așa cum Dumnezeu a lăsat-o, vine și răspunsul: pentru că, parcă dorind să nu ne mai fure nimeni tezaurul, pe cel pe care îl mai avem îl ținem ascuns, izolat și aproape inaccesibil nimănui. Nici măcar nouă.

 

 

DISTRIBUIE ARTICOLUL

AUTOR