Ştiri false, jurnalişti falşi, politică falsă


De Dragoş Pătraru

Trăim într-o epocă a triburilor mai mult decât în alte momente ale dezvoltării noastre că stăpâni ai acestei planete. Iar fragmentarea media din zilele noastre ne permite tuturor să ne fabricăm propria bulă informaţională, în care să trăim. Pe reţelele sociale îi blocăm fără prea multe discuţii pe cei care nu sunt de acord cu noi, construind relaţii doar cu oamenii care sunt de acord cu ceea ce noi credem, urmărind şi distribuind doar opiniile care ne confirmă nouă teoriile despre lume. Desigur, partidele atrag ca nişte magneţi toate aceste bule, formate din susţinători. Iar ei devin mai mult decât fani, mai mult decât suporteri.

Asta a favorizat, pe scurt, explozia fenomenului fake-news. Dar înainte de a trage vreo concluzie despre efectele fake-news, iar un material atât de limitat ca dimensiune cu siguranţă nu poate emite pretenţii de exhaustivitate, trebuie să vedem ce înseamnă azi fake-news.

 

Pentru că definiţia conceptului de fake-news s-a schimbat considerabil, în ultimele luni, de când cu recenta campanie electorală din Statele Unite. Înainte de asta, termenul se referea la cei care intenţionat fabricau poveşti pentru clickuri şi profit. David Mikkleson, fondatorul Snopes, spune că fake-news se referă acum la ştiri raportate prost, tendenţioase sau chiar pură propagandă folosită de presă din ce în ce mai pe faţă. Nu cred că trebuie să dau exemple din România, în acest sens. Aş ocupa tot spaţiul acestui număr al revistei. Ei bine, prea ocupaţi să supravieţuiască într-o lume în care oricine poate deveni producător de conţinut, jurnaliştii au fost prinşi cumva la mijloc, iar conceptul de fake-news a ajuns să cuprindă şi presa, afectându-i astfel două valori fără de care nu poate exista în faţa publicului: legitimitatea şi credibilitatea. „Fake-news!”, a urlat, nu o dată, în campania electorală şi apoi chiar din poziţia de preşedinte al SUA, domnul Donald Trump, referindu-se la articole apărute în presă sau încercând să pareze întrebări incomode ale jurnaliştilor.

Revenind la triburi, avântul luat de fake-news este legat direct de discursul politic şi de uneltele folosite de politicieni pentru a atrage suporteri şi pentru a câştiga alegeri. Barack Obama a observat asta în ultimul sau discurs de la Casa Albă, subliniind că democraţia slăbeşte atunci când dialogului politic i se permite să devină atât de coroziv, încât îi întoarce pe oameni unii împotriva celorlalţi. Şi e clar că partizanatul politic funcţionează din ce în ce mai violent. E deja mult mai aproape de rasism decât de dispută politică. De fapt, cercetări academice serioase sunt dedicate acestui subiect, despre care se crede că afectează deja democraţia în multe locuri de pe glob unde această părea, împreună cu instituţiile ei, de nezdruncinat.

Dar ce e cu această violenţă a oamenilor obişnuiţi (pentru că nu a vorba doar despre o lupta a avatarurilor)?

Regăsesc în comportamentul de astăzi al oamenilor violenţă politică de după ‘90. Atunci, imediat, când nu ştiam nimic despre democraţie, mesele din familie erau locul unor dispute care nu de puţine ori degenerau, făcând că părinţi să se certe cu copiii şi să nu îşi vorbească perioada lungi de timp. Se discuta despre comunism şi cât de bun sau rău a fost, despre rege, văzut că o salvare de mulţi, despre ţărănişti, despre liberali, chiar dacă participanţii, veniţi cu toţii din bezna comunismului, nu ştiau despre ce vorbesc. Ce făceau ei? Răspândeau cu convingere, având mult mai multe certitudini decât frământări, ştiri false. Doar că, neexistând mediile de propagare pe care le avem astăzi, violenţele s-au manifestat în stradă, iar cei care au condus România au reuşit să-i îndepărteze pe români de politică. Astfel încât, pentru ultimii peste 20 de ani, partizanatul politic nu a cuprins masele. Au reuşit asta reţelele sociale, care i-au adus în contact pe români. Mulţi la fel de lipsiţi de maturitate politică că-n 90. E un joc în care nu am revenit mai bine pregătiţi, mai citiţi, mai educaţi. Dar cetăţenii par a fi înţeles ceva foarte important: că democraţia nu poate există fără partide. Asta e partea bună. Părţi rele sunt mult mai multe. Şi noi stăm încă destul de bine. Studii efectuate la nivelul anului 2010 au arătat că, în Statele Unite, doar nouă procente dintre cuplurile căsătorite în anul respectiv erau formate din parteneri cu opinii politice diferite. Şi mai rar avem de-a face cu copii care să aibă opţiuni diferite de cele ale părinţilor. E ca la fotbal. Îl duci pe copil de mic pe stadion, îi cumperi fularul echipei tale favorite, echipament, nu poate să ţină cu altă echipa decât aceea pe care o cunoaşte de când se cunoaște pe el. Şi cetăţenii s-au transformat în ultimul timp în ultraşi. Nu sunt doar suporteri, sunt mult mai mult. Îşi doresc nu doar succesul taberei lor, ci şi ca adversarii să păţească ce se poate mai rău. Nu e de mirare că zgomotul cătuşelor e însoţit de atâtea aplauze. Partizanatul ăsta tribal îi face pe oameni să caute şi să creadă fără nicio ezitare relatări despre evenimente care să le confirme propriile convingeri. Adevărul nu este prezent nicăieri aici, el nici nu contează, oricât ar vrea unii să îl salveze. Dacă votez PSD, atunci automat cred ce îmi spune un domn într-un costum perfect croit, dintr-un platou strălucitor, care emană autoritate: că Soros plăteşte oameni că să arunce România în haos şi să nu le permită lui Dragnea şi Olguţei Vasilescu să mărească salariile şi să aducă bunăstare în ţară. De partea cealaltă, dacă detest PSD-ul, dacă am ieşit în stradă săptămâni în şir împotriva ordonanţei 13, m-am certat deja violent cu părinţii care au votat cu PSD şi distribui pe reţelele sociale fără a mai trece prin filtrul gândirii orice e împotriva PSD.

De aici se hrănesc ştirile false, din dorinţa partizanilor de a arată că sunt membri de încredere ai tribului din care fac parte. Iar reţelele sociale dau aici o mâna de ajutor. Şi se poate observa uşor comportamentul componenţilor diverselor triburi, de fapt, ale celor două triburi importante, pentru că „tribulețele” nu sunt luate în seama până când nu devin actori principali. Când o poveste falsă e aruncată pe piaţă, sunt câteva în fiecare zi, oamenii nici nu mai vor să ştie dacă este sau nu adevărată. Oricum nu contează, pentru că, prinsă în nebunia asta, slăbită de forţă internetului şi de criză financiară, presă tradiţională nu pare capabilă să-şi regăsească drumul. Aşadar, în faţă unei poveşti, oamenii folosesc o scurtătură: încrederea. Dacă o persoană credibilă distribuie povestea, vorbeşte despre ea, asta e suficient. Şi aici, studiile confirmă comportamentul tribal al oamenilor, comportament care e posibil să-i fi ajutat pe homo sapiens, acum mai bine de 50.000 de ani, să scape de celelalte categorii de homo, din aceeaşi specie. John Sides, profesor de comunicare politică la Univeristatea George Washington, susţine că partizanatul acesta îi influenţează pe oameni în a stabili cine este demn de încredere. O serie de studii (cel condus de Westwood şi Iyengar este cel mai cunoscut) au arătat că oamenii au mai degrabă încredere în cei care au aceleaşi convingeri. Participanţilor la studiu li s-au dat zece dolari şi au fost întrebaţi cât vor să dea unui alt jucător. Ceea ce acesta obţinea era dublat, pentru că apoi să aibă şansă de a returna bani celui care i-a dat iniţial. S-a constatat că participanţii dădeau o suma mai mare celor care susţineau acelaşi partid.

Ce e foarte îngrijorător?

Că încurajat, alimentat chiar de presă, aşa cum se întâmplă acum în alte părţi mai mult decât în România, acest comportament e locul perfect pentru manifestarea unor pericole mult mai mari, cum ar fi extremismul. De asemenea, încrederea în instituţiile statului, în guvern, se prăbuşeşte. Dacă politicienii, cei mai activi producători de fake-news, le explică permanent alegătorilor că oponenţii sunt răi şi trebuie pedepsiţi, extremismul apare ca o soluţie normală. Ce fac jurnaliştii? Par să-şi fi pierdut busola, mulţi dintre ei. Neavând forţa şi nici priceperea să lupte cu acest fenomen, mulţi şi-au ales o tabără. Și-au ales tribul pe care să-l slujească. Şi au făcut asta abandonându-şi practic menirea. Din câinele de pază al democraţiei, din cel care stătea cu o portavoce în mână, urlând la instituţiile statului şi la corporaţii, sancţionându-le abuzurile, jurnalistul – iar în România sunt foarte mulţi – a ajuns să urle la public, la cetăţeni, în numele unor instituţii ale statului sau al unor corporaţii. Îi vedeţi toată ziua la televizor. Sunt acei jurnalişti care susţin că democraţia poate fi încălcată în numele democraţiei. Ei sunt cea mai mare problemă pe care o are sistemul de presă din România. Pentru că, într-o democraţie atât de slabă că a noastră, cu instituţii care înţeleg că orice abuz asupra drepturilor omului e permis pentru a întări democraţia, cetăţeanul este victima sigură.

În 2009, Curtea Americană de Justiţie nota că o democraţie, precum cea din Statele Unite, nu va putea supravieţui neavând în continuare un sistem puternic şi independent de media. În România, bună parte din presă pare să se fi aliat cu instituțiile şi cu acele corporaţii care lupta împotriva democraţiei. Producând acum o democraţie fake.

 

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

four + 8 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te