Tăcerea şi zgomotul Pieţei

Ce este la fel şi ce s-a schimbat în spaţiul de confluenţă socială al Capitalei?


„Să dea Dumnezeu să trăieşti vremuri interesante” este o traducere aproximativă a unui „blestem” care are, se pare, origini chinezeşti. Şi ce vremuri interesante trăim! „The man of the year”, distincţia acordată de revista „Time”, a revenit anul trecut organizaţiei Anonymous, grupul cvasinestructurat de hackeri activişti care şi-a măsurat puterile cu organizaţii care inspiră fie sentimente de teamă, fie de respect, fie un melanj al celor două: Vaticanul, deopotrivă Guvernele sirian şi saudit, firma Stratfor, FBI şi CIA sunt doar câteva exemple. Poate acţiunile lor nu au avut efectul scontat de fiecare dată, dar lumea nu îi poate ignora. Cu un an în urmă, mişcarea internaţionalizată şi francizată „Occupy”, cu al ei mesaj anti-sistem pe dimensiunile economică, dar şi politică, a fost un subiect ce nu a fost ocolit de niciun ziar, site sau altă formă de mass-media ce se respectă.

Bătălia pentru minţile şi inimile publicului global nu se dau doar „pe stradă”, ci şi pe Twitter şi pe Instagram, pe Facebook şi pe Reddit, cu hashtag-uri şi prin influencer-i. Ce se strigă pe Wall Street sau în Piaţa Universităţii trebuie să aibă cel mult 140 de caractere. Dacă e în engleză şi găseşte delicata balanţă între indignare şi umor inteligent cu atât mai bine: s-ar putea ca mesajul să fie văzut şi de „indignados” din Spania şi de „cei 99%” din Statele Unite. Căci, până la urmă, cu ce e diferită „Femeia în roşu” atacată cu gaz lacrimogen în parcul Gezi de studenţii de la UC Davis ce au primit jeturi de spray iritant de la de acum faimosul ofiţer de poliţie John Pike?

Aceste fenomene nu sunt cu totul noi. Proteste de stradă au mai existat, contra-cultura există de când există şi cultura. Totuşi, ceva este profund diferit astăzi – capacitatea de a ne conecta, fără graniţe de timp sau spaţiu, prin ceilalţi, cu ajutorul tehnologiei, la agenda globală. Impactul cel mai mare este cel asupra capacităţii grupurilor de a produce şi ingera informaţie: capacitatea osmotică a colectivităţii a crescut fantastic în era social media, informaţia fiind mult mai permeabilă şi circulând cu o viteză exponenţial crescută. „Semnale slabe” devin rapid itemi importanţi pe agenda publică, teme variate se conexează imprevizibil (Roşia Montană + infrastructura pentru biciclete + câinii maidanezi) şi se reunesc în acelaşi spaţiu publicuri diferite, cu agende uneori concurente.

Pe de-o parte, se întrevăd germenii unui nou tip de democraţie, cu adevărat participativă, dar, pe de altă parte, sunt expuse şi slăbiciunile arhitecturilor sociale hiper-tehnologizate: apare fragilitatea faţă de propagandă şi manipulare şi, totodată, se produc vehicule de imagine şi oportunităţi de acroşaj public de care profită figuri cu ideologii periculoase, ce susţin prăbuşirea în flăcări a actualului sistem, dar nu propun nimic în locul acestuia.

În faţa acestei schimbări profunde, autorităţile prezentului, indiferent de spaţiul cultural din care provin, îşi arată limitele de funcţionare, incapabilitatea de a gestiona, social şi politic, o colectivitate guvernată de noi „modus vivendi” şi, implicit, de noi valori sociale.
O societate „2.0”, profund tehnologizată, cu instituţii de stat analog. Buimace, inadecvate structural „secolului vitezei”, autorităţile acţionează haotic: fie ignoră noi realităţi şi nu fac nici cel mai mic efort să producă norme sociale, fie hiper-reglementează domenii ale vieţii publice. Din nou, nici această pendulare nu este o noutate. Ea reprezintă unul din cele mai vizibile efecte a ceea ce sociologul francez Émile Durkheim numea, la sfârşitul secolului al XIX-lea, anomie socială – desincronizarea standardelor indivizilor şi a grupurilor de la cele promovate de instituţiile statului, dispariţia eticii sociale şi fragmentarea identitiăţii sociale.

Piaţa Universităţii

Piaţa Universităţii este într-o oarecare măsură, tot un produs al „secolului naţiunilor”: La Grande Croisee a Bucureştiului, concepută după modelul propus de baronul Georges-Eugène Haussmann pentru reconstrucţia Parisului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a fost gândită ca un nod de legătură al axelor Nord-Sud (în prezent, Bulevardele Nicolae Bălcescu, respectiv Ion C. Brătianu) şi Est-Vest (Carol I şi Regina Elisabeta) de dezvoltare urbanistică a oraşului şi funcţionează ca un agregator al energiilor sociale din Capitală – o afirmaţie cu o oarecare doză de artificialitate şi afectare, dar nu lipsită de adevăr.

Clipboard01

Fotomontaj: Ciprian Butnaru

Unde altundeva se vor întâlni un individ din Berceni cu unul din Drumul Taberei, dacă nu „la Fântână”, „la gura de metrou de la TNB”, „la Kilometrul 0”, „la Intercontinental” sau „în faţă la Colţea”?

Dar aici nu vin bucureştenii doar ca să socializeze. Se strângeau şi, uneori, încă se mai strâng să împartă bucuria câştigării unui meci de fotbal sau a trecerii într-un nou an, să îşi exprime frustrarea cu privire la clasa politică, să ceară schimbări legislative, să provoace jandarmii la „ciocniri”. Să se facă auziţi. Să fie văzuţi.

Aici au fost trăite momentele cele mai frumoase din istoria recentă a ţării (aderarea României la Uniunea Europeană), dar şi cele mai urâte (13-15 iunie 1990). Aici s-au făcut auzite, în 1990, versurile din „Nopţi” ale lui Vali Sterian, dar şi scandările de tristă amintire „Moarte intelectualilor!” şi „Noi muncim, noi nu gândim!”. Tot aici au fost fluturate, în 2012 şi 2013, pancarte cu texte de o usturătoare satiră, precum: „Vă rugăm să ne scuzaţi // Nu producem cât furaţi”, „Neam unit” sau „Băsescu este aşteptat în Piaţa Universităţii la o baie de mulţime. Apa e asigurată de tunurile Jandarmeriei”.

Mişcările de protest ca barometru social

Urmând logica dezvoltării societăţii în ansamblu, protestele de astăzi, indiferent de revendicările punctuale, sunt mai rafinate ca mesaj, mai nuanţate ca agendă şi mai pestriţe ca participare ca în urmă cu 23 de ani. Este şi normal. Democratizarea accesului la educaţie şi informaţie a schimbat morfismul protestelor de stradă. Specificul local al protestelor (cât de „exotic” şi greu de înţeles a părut oare, pentru occidentali, atacul minerilor din Valea Jiului, la solicitarea autorităţilor, asupra unui grup de protestari din centrul Bucureştiului?) a fost înlocuit cu numitorul comun al globalizării: manifestul anti-RMCG din România are aceleaşi nuanţe de repudiere a „corporate greed” ca Occupy Wall Street.

Această globalizare a protestelor (limbă, mesaj, modalitate de promovare offline şi online etc.) este simptomatică pentru eufuncţiile şi disfuncţiile ce caracterizează societatea românească de astăzi – universul yuppie-ului (young urban professional) din Bucureşti este mai apropiat de cel al bobo-ului (bourgeois bohemian, termen introdus de jurnalistul David Brooks pentru a defini naşterea, prin fuziunea a două filosofii aparent incompatibile, a „gulerelor albe” cu viziuni specifice contraculturii) New Yorkez decât este de cel al locuitorului din mediul rural din judeţul Sălaj, de exemplu.

Clivajul nu este neapărat unul de tip „capitală-periferie”, ci mai degrabă unul de tip urban-rural şi are cauze profunde. Mă rezum la a evidenţia o disparitate structurală foarte importantă care, în mod sigur, are ramificaţii la nivelul mentalului colectiv: în mediul urban, modelul piaţei muncii, în România, este similar celui predominant la nivel european, în timp ce modelul din mediul rural are o structură complet diferită:

S-a schimbat substanţial mişcarea de stradă?

Indiferent de modificările ce apar în straturile superficiale ale mişcărilor de protest (profesionalizarea protestelor pe dimensiunea creativă,
folosirea social media pentru accesarea publicului global şi, pe cale de consecinţă, internaţionalizarea tematicii şi a mesajului propuse), s-au schimbat foarte puţin mecanismele sociale profunde prin care acestea se formează.

1990 versus 2013 Reţeta expusă mai sus este urmată cu sfinţenie de orice mişcare de protest. Chiar dacă au avut motive, tematici, participanţi şi rezultate scontate complet diferite, atât „Piaţa Universităţii ‘90”, cât şi „#UniţiSalvăm 2013” au avut acelaşi proces de geneză.

1990 versus 2013
Reţeta expusă mai sus este urmată cu sfinţenie de orice mişcare de protest. Chiar dacă au avut motive, tematici, participanţi şi rezultate scontate complet diferite, atât „Piaţa Universităţii ‘90”, cât şi „#UniţiSalvăm 2013” au avut acelaşi proces de geneză.

Mişcările de protest sunt o formă de comportament colectiv, procese şi evenimente ce se formează în afara structurilor sociale existente. Se diferenţiază de alte forme de comportament colectiv prin faptul că participanţii nu formează o mulţime, ci un public – mulţimile sunt coagulate preponderent în jurul unei emoţii, în timp ce, pentru public, liantul îl reprezintă o problemă sau un subiect.

Dar protestele nu apar într-un vid social şi nici nu sunt complet imprevizibile. Reţeta lor este totuşi una aparte şi seamănă extrem de mult, ca alcătuire, cu o „furtună perfectă” – o combinaţie rar întâlnită de circumstanţe ce generează un declic al trecerii indivizilor de la planul emoţional cognitiv la cel acţional.

Indivizii care „ies să protesteze” apar atunci când sunt întrunite, complet şi într-o anumită ordine, condiţii specifice. În primul rând, este necesar ca grupul să poată comunica uşor şi, eventual, să se afle în proximitate geografică. Astfel, se transformă o masă amorfă de indivizi într-un public.

În al doilea rând, trebuie să se formeze şi să se acumuleze un sentiment împărtăşit al nedreptăţii, cauzele fiind, de regulă, inechitatea socială, sărăcia ş.a.m.d.

Apoi, acest sentiment trebuie raţionalizat sub forma unei probleme ce este înţeleasă în aceeaşi termeni de către participanţi. În această etapă, de regulă, sunt identificaţi sau fabricaţi „diavoli populari”. Aceşti actori sociali sunt consideraţi de public ca fiind responsabili pentru situaţia de fapt.

În acest moment este conturat un adevărat „butoi cu publbere”. Mai este necesară doar apariţia unui factor precipitator – metaforica scânteie ce duce la igniţia socială. Acest factor este mai mereu un gest extrem, cu o puternică încărcătură simbolică. Un exemplu foarte bun ar fi autoincendierea tunisianului Mohamed Bouazizi în 2010, în semn de protest faţă de confiscarea fructelor pe care le vindea şi tratamentul umilitor la care a fost supus de un oficial municipal. Sinuciderea sa a generat un lanţ de evenimente imprevizibil ce astăzi poartă numele de Primăvara Arabă.

Definitivarea reţetei de protest se face prin lansarea un apel de mobilizare (cineva trebuie să îşi asume rolul de organizator, chiar dacă acest rol este unul vag definit) şi prin transmiterea subliminală sau făţişă a mesajului că autorităţile cu funcţie de control social nu sunt interesate sau nu au mijloacele necesare să oprească mişcarea.

What’s next?

Ferindu-mă de a cataloga protestele ca fiind bune sau rele (pentru a opta pentru una din variante, mai întâi trebuie adresat un cui/quid prodest), intuiesc că acestea se vor înmulţi pe măsură ce se vor naşte, local sau în alte spaţii, din sacul fără fund al nemulţumirii îndreptăţite a oamenilor faţă de situaţia lor economică, socială, politică sau, mai nou, ecologică, noi motive de a ieşi în stradă. Ne vom zgudui ca societate şi ne vom schimba – trebuie!

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

seventeen + eleven =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te