Ţara de dincolo de ţară

Statisticile arată că România de azi are o populație nu cu mult mai numeroasă decât la începutul secolului trecut. În primul rând pentru că mulți români au părăsit-o fugind de comunism, dar exodul românilor nu s-a oprit nici după revoluție. Dimpotrivă, milioane de oameni au luat calea pribegiei pentru că țara lor nu le putea oferi un loc de muncă. În prezent datele arată că diaspora românească este cea mai numeroasă din Italia sau Spania. Poate și din alte state. Cu toate astea, România nu s-a preocupat de soarta lor așa cum ar fi trebuit. Ce simt și ce gândesc românii din diaspora într-un reportaj România la 100, urmat de un studiu destinat valorilor sociale – În căutarea încrederii în oameni.


Distribuie articolul

Singurul recensământ din perioada interbelică arată că România Mare avea  18 milioane de locuitori. Astăzi, ea are tot cam atâţia. Însă statisticile mai arată ceva.  În aceşti 100 de ani, dincolo de România, în afara ei, au ajuns să trăiască  alte 8 milioane de români. Unii au rămas pe lângă hartă, eliminaţi de foarfeca istoriei, dar alţii au fugit singuri, de urgia comunistă sau de sărăcie.

Au plecat vreo 6 milioane, la care se adaugă 1.947.936 de oameni aparţinând unor grupuri etnice româneşti (basarabeni, aromâni, meglenoromâni etc). Estimarea totală este că circa 7,7 milioane de români trăiesc în afara graniţelor.

Lăsaţi să se descurce singuri, ei reconstituie, în ţara unde ajung, o societate a lor, pe structuri private, un fel de stat paralel. În fond, diaspora este statul paralel cu statul, un stat al oamenilor liberi şi singuri. După primii ani de confuzie şi bâjbâială, românii îşi caută ancore, puncte de sprijin comune. Ceva de care să aparţină. Şi, cum nu le găsesc, le înfiinţează ei.

Potrivit unor estimări documentate, în total 7,7 milioane de români trăiesc în afara granițelor

Aşa au ajuns să construiască reţele de organizaţii şi asociaţii care reproduc o nouă ţară acolo unde se află. Pentru ei, aceste organizaţii ţin loc de mamă, de fraţi, de autoritate sau de caritate. Sunt „guvernele” lor, „primăriile” sau avocaţii lor. Reţeaua de organizaţii pe care şi-au făcut-o singuri în anii pribegiei le-a ţinut loc de ţară.

Roza

Roza emigrează din ţară în vara anului 1990, imediat după ce primele alegeri democratice din România sunt acaparate de foşti nomenclaturişti comunişti. Ca ea mai sunt sute de fugari români, în căutarea libertăţii şi bunăstării. Încercarea este hazardată, însă cu toţii cred că voinţa clinteşte munţii. Familia şi soţul rămân în patrie, iar Roza îşi construieşte o viaţă paralelă în Germania, alături de un nou iubit. Cu locuinţă, joburi şi bani destui, prezentul şi viitorul celor doi tineri par asigurate, până într-o dimineaţă, când poliţia sună la uşă. O regretabilă greşeală le schimbă pe loc soarta, iar tot ceea ce au realizat şi au visat până atunci riscă să se năruiască, ca un castel spulberat, din cărţi de joc. „Roza” va scrie povestea ei şi povestea altor Roze în câteva cărţi. Aşa a gândit jurnalista Dani Rockhoff că poate să lase mărturie despre vieţile lor, despre istoria fugii dintr-o ţară care s-a scurs tot mai mult afară.

Anca este violonistă și trăiește în Elveția. A plecat pentru că familia ei, apropiată de Rege, s-a temut pentru ea

Anca

Este din Călimăneşti, acum trăieşte la Lausanne, în Elveţia. A studiat vioara la San Francisco State University, a locuit în California, la New York şi, în fine, în Elveţia.

Într-o seară târzie, Anca îmi spune povestea ei. „Dragă Ruxandra, de fapt, eu nu am vrut să plec din România. Mama a fost cea care a insistat. Tatăl meu a fost omul de încredere al Regelui Mihai, a fost întemniţat la Bicaz după plecarea regelui şi, pentru asta, mama şi cu mine am fost persecutate, eu copil fiind. Nu aveam nicio şansă în ţară, aveam dosar şi, deşi eram unicul copil, mama m-a convins să plec”.

Despre viaţa ei în Elveţia, Anca spune că „e scumpă, dar totul merge ceas”. Din păcate, Anca a simţit de multe ori ezitările românilor de a recunoaşte că sunt români, dezbinarea dintre ei pe care n-a simţit-o la ruşi, de exemplu.

Cât priveşte sprijinul şi atenţia autorităţilor statului român faţă de diaspora, Anca are două exemple: „O colegă româncă, violonistă, venită aici la studii acum câţiva ani, cu bursă nu de la români, ci de la elveţieni, a avut o problemă cu tatăl ei care era în vizită. Fiind la ea, a făcut un atac cardiac şi a trebuit să fie internat la spital, ceea ce desigur este foarte costisitor, iar asigurarea cumpărată de ea nu acoperea nici jumătate din cheltuieli. A luat legătura cu ambasada de la Berna, nu pentru a le cere bani, dar ca s-o sfătuiască ce-ar putea face, deoarece tatăl ei nu putea fi deplasat. Răspunsul ambasadei a fost «să se descurce», deoarece Elveţia este mult mai bogată decât România si n-au decât să o ajute ei”.

„Deci nu au făcut absolut nimic, nici măcar n-au vrut să îi vorbească. Până la urmă, elveţienii, părinţi ai elevilor ei, au strâns bani s-o ajute, deşi ea nu le ceruse şi tot ei au organizat, când a fost mai bine, transportul tatălui ei în România. Mai ştiu de la părintele de aici că biserica nu este deloc susţinută financiar de către statul român, ceea ce eu gândesc că e greşit, deoarece este singurul loc unde românii se pot întâlni, măcar pentru a-şi păstra datinile şi tradiţiile. De asemenea, îmi amintesc ce prost au fost organizate birourile de vot în Europa când s-a votat actualul preşedinte, pe când americanii au avut aici birouri peste tot.În concluzie, din tot ceea ce-am auzit, cred că românii stabiliţi in străinătate sunt întru totul ignoraţi”.

Ce simte ea, violonista Anca din Lausanne, faţă de ţara ei de origine? „Eu, personal, deşi am plecat când aveam 19 ani, iar prin paşaport sunt elveţiancă si americancă, mă simt foarte româncă în suflet şi nu am uitat niciodată cum am trăit si de unde am plecat. Iar fata mea, deşi născută in Elveţia, spune cu mândrie peste tot pe unde călătoreşte în lume cu muzica ei, că ea este româncă.”

Laura

Pe Laura am găsit-o într-un sat de munte de lângă Cesena. Mi-a fost colegă de şcoală generală, într-un cartier muncitoresc din Târgu-Jiu, „1 Mai”. Aflu că a făcut studii economice, Academia de Studii Economice la Craiova, nu şi-a găsit un loc de muncă în Târgu-Jiu şi a plecat în Italia.

Lucra la un restaurant ziua, şi seara mergea la cursuri de calificare în domeniul contabilităţii: „În 2010-2011 am studiat şi aici la un institut de contabilitate de stat. Tot în ideea de a găsi un loc de muncă mai bun şi de a învăţa bine limba. Am terminat cu examene care nu au fost tocmai uşoare. Nu prea mi-a folosit. Peste tot cer experienţă. M-am ales cu limba, m-am perfecţionat în italiană… ca să zic aşa. Dintre colegii mei, o parte au abandonat. A fost greu. Pe ziuă mergeam la lucru, iar seara mergeam de la ora 19.00 la 23.00 la cursuri.”

Într-o zi, câteva fete din Severin au venit s-o vadă la restaurantul unde lucra. Le-a adus cu maşina lui, Giovanni. S-a îndrăgostit de ea pe loc. S-au căsătorit. Dar, la scurt timp, un an-doi, Giovanni a murit de cancer. Laura trăieşte şi astăzi în satul lui, acolo unde au locuit împreună. E singură şi înconjurată de pisici. Merge la lucru 60 km pe zi.

„Stau cu un bolnav până când va muri. Are doar 66 de ani. Îi fac reflexoterapie, jucăm cărţi, ne plimbăm, ne uităm la televizor împreună… chestii de genul ăsta. Nu e rău. La început mi-a fost greu. Sunt toţi bolnavi incurabili acolo. Acum m-am obişnuit. Sunt atentă şi cu ceilalţi bolnavi. În special cu cei care nu au pe nimeni.”

Nici Laura nu are pe nimeni. De aceea merge şi participă la acţiunile unei asociaţii de români. Organizează întâlniri, sărbători sau acţiuni de caritate. Asociaţia „San Lorenzo” Forli - Cesena, asociaţia românilor. A fost fondată în 11 mai 2009 şi Liliana Florei este preşedintă.

Asociaţia San Lorenzo s-a înfiinţat în cadrul comunităţii româneşti din provincia Forli Cesena în jurul Parohiei Ortodoxe Române „Sfântul Grigorie Teologul”, care la acea vreme era singura parohie din provincie, ulterior s-au mai înfiinţat alte două parohii: Sfântul Apostol Timotei, la Cesena, şi o alta, la Meldola. La vremea respectivă aveau nevoie de o asociaţie nonprofit în vederea desfăşurării de activităţi necesare românilor. Şi cum biserica nu avea încă personalitate juridică în Italia, s-au înfiinţat aceste asociaţi. O alta similară este la Roma.

În momentul în care Episcopia Ortodoxă a Românilor din Italia a fost recunoscută de autorităţile italiene, PS Siluan a cerut desfiinţarea acestor asociaţii ale românilor din Italia de tipul celei de la Forli-Cesena. Dar a acceptat ca asociaţia lor să îşi continue activitatea, pentru că era bine structurată.

„Draga mea”, îmi spune Laura, „noi aici nu avem pe nimeni, suntem risipiţi şi derutaţi. Când unul dintre noi are nevoie de ceva, are probleme cu serviciul, conflicte cu patronul, se îmbolnăveşte sau nu are unde să stea, cine să-l ajute? Noi singuri ne-am organizat pentru că aveam nevoie de organizare. Prin asociaţie s-au făcut diferite colecte, fie de alimente, fie de haine, pentru românii sinistraţi de la cutremure din Italia, dar şi pentru copii şi bătrânii din România. Cât priveşte grija statului român, o singură dată am mers la Bologna, la consulat, să luăm un document şi am stat o zi după el. Şi asta a fost singura intersecţie a mea cu autorităţile româneşti de aici, timp de zece ani”.

Joan din Irlanda

„Anul acesta voi împlini 47 de ani. Am trăit 18 ani în comunism, şi îmi amintesc foarte bine ce simţeam atunci, mai ales că familiile noastre au avut mult de suferit şi pot să spun că tot ce au trăit din 30 decembrie 1947 până acum a fost un coşmar. Am încredere că Romania se face bine, totul e să li se dea voie celor cu minte să lucreze pentru ea. Noi nu trebuie să inventăm nimic, doar să copiem modelele bune. Am în minte două proiecte şi mai multe idei de reorganizare a instituţiilor. Aş scoate toate funcţiile publice la concurs, bunăoară, chiar dacă ocupi postul de 30 de ani. Ştii de ce? Legislaţia trebuie simplificată, informaţia trebuie să fie accesibilă gratuit tuturor.

Locuim în Lucan, o suburbie a Dublinului, şi îmi parchez maşina în curtea bisericii de peste drum de şcoala celui mic. În satul meu din România, curtea bisericii e lăcătuită. Înţelegi diferenţa? Asta vrem când plecăm.”

Organizația românilor din Irlanda

Giulia

„Mă numesc Giulia, am 27 de ani şi sunt din Italia. Locuiesc la Bologna, oraşul în care m-am născut, în care am copilărit şi în care am studiat până ce mi-am terminat liceul. După aceea – era anul 2009 – am simţit o mare dorinţă de evadare, care deja crescuse în mine din timpul liceului. Întotdeauna mi-au plăcut limbile străine, chiar de când eram foarte mică. Înainte să facă parte din Uniunea Europeană, adică înainte de 2007, România şi românii erau pentru mine ceva exotic. Am fost în România pentru prima oară ca turist, acum vreo 13 ani. Mai târziu, tot la liceu, am început să învăţ româneşte ca autodidact, pentru că îmi plăcea foarte mult limba latină pe care o studiam şi mă fascina latinitatea limbii române, aşa de originală, cu toate straturile şi influenţele sale culturale – slavisme, dar nu numai… – din punct de vedere atât lingvistic, cât şi istoric, «frunzele» «străine» care se leagă de structura, de «trunchiul» romanic.

Aşa că m-am hotărât să studiez serios limba română la Universitatea din Padova. Am vrut să studiez nu doar limba română, ci şi limba maghiară, fiindcă pe amândouă le socotesc superbe, extrem de originale şi ca să am o perspectivă super partes asupra celor două limbi, atât de diferite, dar care au multe de spus una faţă de alta, şi nu doar lingvistic vorbind.

Am descoperit în români exact ceea ce bănuiam că voi descoperi în persoanele cu care mă pun în relaţie aproape în fiecare zi independent de unde vin, adică nu contează naţionalitatea, ci individualitatea, şi asta e valabil pentru români, italieni şi tot restul lumii… Am găsit însă la românii mai în vârstă – dar nu vreau să generalizez, că e riscant – un fel de melancolie pe care aş numi-o «Despre neajunsul de a fi român», un sentiment pe care, din fericire, la cei mai tineri l-am întâlnit foarte rar. Am avut mulţi colegi români la facultate şi mi s-a părut că preocupările noastre se agaţă mai ales de viitor şi de faptul că, în momentul prezent, nu prea avem certitudini privitoare la un loc de muncă – o chestie care, desigur, are un rol important în punerea bazelor pentru ca identitatea noastră globală să se dezvolte şi să se întărească. Dacă factori de genul acesta ne pun mereu în discuţie, ne rănesc cumva identitatea. Am avut senzaţia că, într-un fel, criza ne goleşte pe dinăuntru. Oricum, tinerii români mi se par mai optimişti decât noi – dar nu e o generalizare, ci doar o impresie! Sau poate că eu nu mai sunt aşa de tânără…!”

Giulia Ambrozi din Bologna a primit premiul I anul acesta la un concurs organizat de ICR Veneţia cu ocazia Centenarului pentru traducere din limba română.

Vremea protocoalelor

Ministrul pentru românii de pretutindeni, Natalia-Elena Intotero, şi preşedintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop, au semnat în iulie anul acesta un protocol de colaborare între instituţiile pe care le coordonează. În baza protocolului se vor oferi studenţilor români burse dedicate consolidării expertizei academice în problematica diasporei, se vor întări legăturile dintre profesorii de limba română şi istoricii români din ţară şi din afara graniţelor şi se va sprijini realizarea de materiale didactice destinate tinerilor vorbitori de limbă română de pretutindeni.

Şi s-a mai semnat, tot în vara aceasta, un protocol cu Biserica Română. În protocol sunt reglementate eforturile comune în beneficiul comunităţilor românilor de pretutindeni „prin construcţia, reparaţia, conservarea şi dotarea bisericilor, bibliotecilor şi muzeelor, prin renovarea şi întreţinerea caselor memoriale, a monumentelor istorice şi a cimitirelor”. În cadrul parohiilor ortodoxe româneşti, conform acestui protocol, „vor fi organizate evenimente tradiţionale cu ocazia sărbătorilor, diverse manifestări culturale, tabere pentru copiii şi tinerii din afara graniţelor ţării, concursuri de limba română, derulate în cadrul proiectului «Şcoala de Duminică», ore de religie având drept scop familiarizarea copiilor cu credinţa ortodoxă, cu legătura dintre poporul român şi creştinism şi cu respectarea libertăţii religioase.”

Dar românii din Ungaria, de exemplu, compară ajutorul pe care-l oferă statul ungar etnicilor maghiari din ţările vecine cu ce oferă statul român etnicilor săi. Şi la această comparaţie, România iese prost.

Eva Simon este jurnalist român din Gyula. Ea conduce „Foaia Românească”. „Puteau să facă”, consideră ea, „pe modelul preoţilor misionari, încă din anii 1990, trebuiau trimişi şi în Ungaria profesori misionari pentru toate şcolile. Profesori plătiţi de statul român. Care i-ar fi perfecţionat zi de zi şi pe profesorii de aici, din comunitate, care în majoritate nu vorbesc prea bine româneşte. Dar România aplică, de cele mai multe ori, strategia «stingerii focului». Adică oferă ceva pe moment, fără o strategie concretă pe termen lung, cu un scop bine definit. Bursele care se acordă tinerilor noştri pentru studii superioare în România - care sunt binevenite şi pentru care mulţumim frumos - sunt aplicate - la fel - fără nicio strategie de viitor. Tinerii le tratează ca pe un drept al lor, fără vreo obligaţie. După patru - cinci ani de stat în România se întorc acasă cu diplome de medici, stomatologi, veterinari etc. şi se integrează exclusiv în societatea maghiară. Comunitatea din care au plecat şi România nu au niciun folos de la ei. Atunci când devine cineva bursier etnic în România, ar trebui să fie obligat prin contract ca 10 ani va fi activ în comunitate. La unguri, aşa e.”

Publicaţia de limbă română din Ungaria trăieşte şi ea ca o muribundă. „Sau cazul «Foii româneşti»”, continuă Eva. „Din 2009, Ungaria a înjumătăţit finanţarea pentru redacţia noastră. România doar a promis că va acorda cealaltă jumătate. În schimb, ne dă anual o sumă cât să vegeteze acest ziar, scris de doi jurnalişti. Ungaria întreţine la ungurii din afara graniţelor redacţii cu mai mulţi angajaţi, ştiind că acestea sunt focare de cultură şi identitate, în cazul minorităţilor.”

În Ucraina s-a adoptat controversata Lege a educaţiei care restricţionează predarea în limba minorităţilor naţionale. La momentul respectiv, Petro Porosenko a comunicat că reforma învăţământului „este una dintre cele mai importante reforme, care va îmbunătăţi calitatea educaţiei”, iar noua lege sporeşte rolul utilizării limbii ucrainene în procesul de învăţământ.

Mitingul diasporei de la București din 10 august a arătat care este relația țării cu românii din afara ei

În Serbia, problemele minorităţii româneşti n-au fost rezolvate multă vreme. Una dintre cele mai mari comunităţi româneşti din afara graniţelor României s-a confruntat cu o politică de asimilare forţată. Este vorba de comunitatea românilor din Serbia de Est, care însumează, potrivit liderilor locali ai acestor români, 200.000 de persoane, deşi ultimul recensământ efectuat de autorităţile de la Belgrad în această regiune a arătat că doar 35.000 de oameni s-au declarat români.

Pentru ca România să sprijine aderarea Serbiei la UE, anul acesta Serbia a trecut la tratative temporizate cu România pe această temă şi, în primăvară, la sfârşitul lui martie, au început dezbaterile într-o comisie mixtă internaţională. Potrivit publicaţiei Timoc Press, cu ocazia discuţiilor, statul sârb, acuzat că nu respectă dreptul românilor de a avea şcoli, biserici sau mass-media în limba română, a recunoscut românii din Serbia de Nord-Est.

Însă, secretarul de stat sârb a recunoscut că „anumite întrebări au rămas deschise, chiar şi după această întâlnire, cum ar fi: funcţionarea şi activitatea bisericii româneşti în partea estică a Serbiei, apoi educarea şi informarea în limba minorităţilor naţionale, ca de altfel, şi problemele legate de alegerea consiliului naţional.”

Istroromânii stau la coadă la Şaramet

Anul trecut, spre sfârşitul primăverii, am fost să-i vizităm. Aflasem că Ministerul de Externe din 2016 a alocat, pentru prima dată în istoria existenţei istroromânilor în Istria, după unii istorici de vreo 1.000 de ani, 60 de mii de euro pentru renovarea şcolii cu etaj din satul Susnievica.

Am găsit uşor. Şcoala lor se vedea de departe, au renovat-o în întregime, de la acoperişul prăbuşit până în temelii, într-o singura vară. Toamna i-au deschis porţile. E impecabilă, cu săli de clasă moderne, băi strălucitoare şi bucătărie pentru masa de prânz a copiilor. Scări placate cu marmură şi balustrade de inox. La parter se va face un muzeu al istoriei comunităţii de istroromâni.

Uimitor este faptul că cei 60 de mii de euro au ajuns pentru toate, inclusiv pentru dotările didactice. Aşadar, la ei se poate şi cu puţin. O învăţătoare croată care are soacra şi soţul istroromâni a învăţat limba şi o predă ultimilor copii din sat care vor să o înveţe. Pentru că ei şi-au păstrat limba doar prin viu grai, din moş-strămoşi, fără să fie scrisă vreodată, copiii au scris acum şi primele manuale, cu mâna lor.

Istroromânii ştiu din poveştile pe care le spuneau bunicii şi străbunicii lor că au venit cu mult timp în urmă din câmpia valahă, cu şapte caravane. Cinci au rămas la poalele muntelui şi două au urcat deasupra lui, la Jeiăni. Teorii sunt mai multe, inclusiv că această populaţie ar proveni din zona Crişana, Maramureş. Dar asta este ceea ce ştie Pepo Glavina, un bătrân din Susnjevica, despre ţara şi originea neamului lui. Despre ţara din vis. Pe care nu a văzut-o niciodată.

Pepo are un carneţel în care notează câţi au mai rămas. Istroromânii sunt declaraţi oficial de ONU cea mai periclitată minoritate din Europa, „minoritate grav periclitată”. La Pepo în numărătoare au mai rămas 54 de vorbitori de istroromână în satele din jurul casei lui. La pagina oficială a diasporei române, doar 29. În concluziile organizaţiilor croate, apar vreo sută-două de istroromâni în toată Istria. Ştiu şi ei, şi ştim şi noi ce urmează.

Pe Pepo l-am lăsat în mijlocul drumului prăfos, cu lacrimi pe obraz şi cu o mână la piept: „Vă dau irima mea!” l-am auzit spunând în urma noastră.

Am ajuns în ţară cu o promisiune în gând: să propun autorităţilor române să-i aducă pe cei mai în vârstă dintre istroromâni într-o excursie să-şi vadă ţara mamă şi asta cât mai repede. Cât mai apucă. Iar anul Centenar părea cel mai potrivit.

Iniţial, toată lumea a fost receptivă la idee, toţi au fost încântaţi. Şi ambasadorul nostru la Zagreb, domnul Mihai Grigorie, şi ministrul de atunci al românilor de pretutindeni, doamna Păstârnac, au spus: „Se face, minunată idee, organizăm!”

A trecut însă timpul şi-n martie, anul Centenar, m-am mai interesat de proiect. Nu se făcuseră paşi înainte, trebuia să înaintez eu o scrisoare de propunere spre ambasada de la Zagreb.

Am făcut-o atunci imediat, dar abia în luna mai scrisoarea a luat drumul electronic spre Ministerul Românilor de Pretutindeni. Nu ştim cât i-a trebuit, dar a ajuns când ministrul se schimbase. După multe intervenţii, cu promisiuni şi negări, mi s-a comunicat de la ambasadă că nu se mai face excursia pentru că nu sunt bani, conform unui răspuns pe care l-au primit de la minister.

Ministrul Intotero îmi spune însă că nici n-a auzit de propunere, altfel ar fi aprobat-o. Ambasadorul nostru din Croaţia spune altceva. Iar secretarul de stat Veaceslav Şaramet îmi linişteşte aşteptările: chiar el face programările cu excursiile de Centenar în ţară pentru românii din afara graniţelor. Până acum au venit din Republica Moldova, din Ungaria şi din Ucraina, vor veni şi istroromânii, dar la anul, poate în iarnă.

I-am cerut secretarului de stat Şaramet să-mi trimită un răspuns oficial, din care să reiasă că acest program îi cuprinde şi pe istroromâni, cu data când au fost programaţi. Nu l-am primit încă.

Îmi pare rău, Pepo. Când scriu aceste rânduri, am şi eu lacrimi pe obraz.

Nu pot să-ţi ofer decât „irima mea” şi să-ţi spun: mai bine păstrezi ţara din vis.

Pentru Pepo Glavina și frații lui istroromâni nu s-a putut organiza o vizită în România, în anul Centenarului. Rămân mai departe să-și trăiască visul în singurătate

Diaspora și ţara, la a 100-a aniversare

În ultimii zece ani, statisticile arată că românii plecaţi să lucreze în străinătate au trimis în ţară în jur de 28 de miliarde de euro. Practic, diaspora este cel mai mare investitor în România. Relaţia ţării cu românii plecaţi a fost fluctuantă, în funcţie de partidele aflate la putere. De regulă, diaspora a susţinut dreapta politică, stânga din România reprezentând pentru ea stagnarea, rămășiţa comunismului. Implicarea politică a diasporei se vede mai ales la alegerile prezedenţiale. Ultima dată, la alegerea președintelui, românii din străinătate au făcut cozi kilometrice la secţiile de votare.

În 10 august 2018, revoltaţi de modificarea legilor justiţiei făcută de puterea PSD-ALDE, românii din diaspora au venit în ţară pentru un miting în București. Aproximativ 100 de mii de oameni s-au adunat în Piaţa Victoriei din Capitală. Mitingul a degenerat, au existat acte de violenţă, iar forţele de ordine au intervenit brutal în încercarea de a risipi mulţimea. În urma confruntărilor, peste 450 de participanţi au ajuns la spitale, iar printre ei au fost și jandarmi. În zilele următoare, sute de plângeri penale au fost înregistrate la procuratură.

Interviu cu Rareş Nicula, din Irlanda:
„Grija statului faţă de noi sau grija noastră faţă de statul român?

În Irlanda, dar şi în alte ţări, românii au decis să se organizeze în asociaţii. Cum de v-aţi hotărât sa vă luaţi soarta în mâini?

Romanian Community of Ireland (Comunitatea Românilor din Irlanda) are o istorie destul de interesantă şi puţin atipică, aş zice. A fost înfiinţată în 1997 de către părintele Irineu, unul dintre puţinii preoţi ortodocşi din Irlanda, dar ca organizaţie laică. Ca să înţelegi de ce e istoria interesanta, trebui să o pun în context.

Irlanda a avut (şi are şi acum) o politică destul de relaxată în ceea ce priveşte refugiaţii. Imediat după 1990, câţiva români au emigrat şi aici. Pentru că permisiunea de şedere (Stamp 4, Leave to remain) se acorda destul de greu, una dintre „portiţele” identificate a fost aceea a aplicaţiei pentru azil. Astfel, cred că, în anul 1997, nu mai mult de 100-150 de români erau „azilanţi” în Irlanda. Pe lângă ei, alte câteva sute erau imigranţi ilegali. Statutul acesta de „imigrant ilegal” însemna un trai destul de fragil, ca să îl numesc aşa, cu multe razii ale Biroului de Imigrări, cu „turnători”, drame şi deportări.

În atmosfera aceea, destul de sumbră, ideea organizării într-un ONG, într-o structură mai mult sau mai puţin formală, a fost primită cu destul de multă bucurie. Romanian Community of Ireland nu a fost niciodată însă un ONG de masă, în sensul că nu a avut niciodată mai mult de – poate – 25 de membri înscrişi. A avut însă mulţi colaboratori şi foarte mulţi simpatizanţi. În felul acesta, şi acum, 20 de ani mai târziu, susţinem că nu reprezentăm românii din Irlanda (ar fi imoral să pretindem că avem un asemenea mandat), dar mai degrabă reprezentăm valori şi păreri comune cu acelea ale colaboratorilor şi simpatizaţilor noştri.

Deci cred că nevoile au fost, în primul rând, acelea sociale şi de întrajutorare, de răspândire a informaţiilor, eventual a resurselor (mai ales a spaţiului locativ şi găsirii unor locuri de muncă).

Cred că acesta a fost germenele spiritului asociativ românesc în Irlanda. Membri fondatori ai RCI (CRI) au organizat apoi cluburi sportive de amatori, pentru diverse sporturi. De vreo trei ani, unul dintre acesta, Transylvania Futsal – fotbal în sală – domină acest sport la capitolul amatori în Irlanda, până într-acolo încât echipa naţională de fotbal în sală, amatori, este formată într-o majoritate covârşitoare din membri ai acelui club.

Dar te rog să ne explici care erau problemele, de ce aţi simţit nevoia organizării?

Cred că nevoia unei forme structurate în acele vremuri oarecum nesigure venea să satisfacă dorinţa de stabilitate. Pe de altă parte, a fost destul de evident încă de la început că o organizaţie cu valenţe de reprezentare, oficială, ar avea mai multe şanse de succes în relaţia cu autorităţile irlandeze şi aducea, pe undeva, un plus de credibilitate atât comunităţii, cât şi imigraţiei româneşti din Irlanda, în general.

Aţi simţit grija statului român?

Îmi permit să fac o glumă aici, vizavi de formularea întrebării? Am simţi grija statului român (adică am fost îngrijoraţi de ceea ce ce întâmpla în România) sau grija statului român faţă de diaspora românească din Irlanda?

Mă ajută această ambivalenţă, mă gândeam la grija statului faţă de voi, dar te rog să ne răspunzi în ambele sensuri.

Pentru prima variantă de întrebare, răspunsul este unul pozitiv, ca de altfel, la nivelul întregii diaspore. Faptul că am plecat din România nu înseamnă ca ne-am „rupt” pe de-a-ntregul de ceea ce înseamnă cultura românească, tradiţiile şi obiceiurile şi nici de evenimentele curente din România. Mai ales în ultimii 7-10 ani, odată cu tehnologia de comunicare şi media, din ce în ce mai prezentă, dar şi cu dreptul la liberă circulaţie, Irlanda a fost cu atât mai aproape (metaforic vorbind) de România. Sunt destul de multe cazuri de români stabiliţi în Irlanda, care au afaceri în România şi călătoresc foarte frecvent „acasă”. Mai mult decât atât, foarte mulţi români de aici, ca de altfel din toată Diaspora, mai ales europeană, îşi petrec concediile din sezonul estival în România, deci ceea ce se întâmplă acolo îi afectează direct. Sau cel puţin pe membrii familiilor lor, care au rămas în ţară. Da, ne preocupă şi, mai mult decât atât, de foarte multe ori am luat atitudine atunci când au existat derapaje grave, abateri de la normele democratice sau etice. Unele dintre exemplele pe care le pot da este implicarea activă a membrilor RCI (CRI) în protestele pentru împiedicarea exploatării cu cianuri la Roşia Montană, atât prin varii forme de protest în faţa Ambasadei României la Dublin, cât şi prin comunicate de presă adresate marilor cotidiene irlandeze. În cazul multor dintre aceste acţiuni am fost fie iniţiator, într-o strânsă colaborare cu alţi „diasporeni” din Europa şi de pe continentul nord-american.

Şi invers, statul are grijă de voi?

Aici, în Irlanda, diaspora românească nu a simţit grija statului român. Aş detalia. Au existat câteva vizite la nivel ministerial sau de şefi de departament, Ambasada a lansat invitaţii la „consultări”, dar aceste discuţii au rămas doar acolo, la nivel de discuţii. Asta când nu a fost mai grav şi printre oficialii români nu s-au numărat şi amatori, care ne-au lăsat un gust foarte amar nouă, celor din Irlanda, despre profesionalismul care lasă de dorit, al administraţiei centrale.

O altă dimensiune a acestui răspuns ar fi finanţarea pe care Ministerul de Externe, apoi Ministerul pentru Românii de Pretutindeni, găseşte nimerit să o acorde pentru diverse proiecte. Am desfăşurat un asemenea proiect în 2015, parcă, pentru scrierea unui „Ghid al Românilor în Irlanda”, informaţii utile pentru cei nou veniţi (sau deja stabiliţi aici) – sistemul de sănătate, de şcolarizare, sistemul de transport în comun, căutarea unui spaţiu locativ, diverse sfaturi în vederea obţinerii unor acte necesare – şi nivelul de birocraţie a fost unul incredibil de excesiv. Compar asta cu felul în care organizaţii din ţări cu o populaţie de origine românească mult mai numeroasă derulează proiecte şi nu pot decât să mă minunez cum autorităţile par a prefera anumite ţări în detrimentul periferiei. Sau, cu o diferenţă care nu suferă grad de comparaţie, în felul în care autorităţile irlandeze sprijină mediul asociativ prin finanţări în condiţii mult mai relaxate şi foarte uşor de gestionat, din punct de vedere birocratic.

Parte din echipa RCI cu Prima Doamna a Irlandei, Sabina Mary Coyne, la invitația Președintelui Irlandei, Michael D. Higgins

Cred că un alt subiect oarecum sensibil este Congresul Românilor de Pretutindeni şi ultima sa ediţie din 2016, care, am crezut noi, cei din diaspora, că va fi un prilej bun de colaborare cu autorităţile centrale şi locale din România, dar care a fost o extrem de mare dezamăgire. Vorbesc din perspectiva de delegat la acest Congres şi apoi vicepreşedinte al Consiliului Românilor de Pretutindeni, poziţii pur voluntare, unde am investit, împreună cu colegii mei din diaspora, multă energie pentru a deschide un dialog semnificativ, dar fără să fim ascultaţi, din păcate.

Ce faceţi pentru românii din Irlanda?

Misiunea noastră este aceea de a fi o platformă de comunicare, informare şi interacţiune pentru românii din Irlanda, de a facilita integrarea românilor sosiţi în Irlanda şi de a face vizibilă şi credibilă comunitatea românilor-irlandezi.

Avem câteva mecanisme de a ne atinge această viziune. Cred că cel mai vizibil este organizarea de evenimente socio-culturale, ca de exemplu Ziua Limbii Române, Zilele Românilor în Irlanda, Ziua Naţională, seri de muzică folk, ateliere pe diverse teme, Ziua Internaţională a Copilului, Ziua Femeii. În general, căutăm să captăm şi publicul irlandez sau de alte naţionalităţi, pentru a prezenta tradiţii şi valori româneşti. Pe de altă parte, evenimentele sunt singura sursă de finanţare, aceste evenimente fiind în esenţă „fund raisers”, noi neavând altă sursă de finanţare în afară de donaţiile publicului. Cred că ar fi nimerit să spun faptul că toţi membrii RCI sunt pur voluntari, nicio activitate prestată nu se remunerează (mai mult, ne acoperim singuri, din buzunarul propriu, cheltuielile de transport, comunicaţii etc).

Un alt mecanism este acela al „clinicilor”, fie de informare, fie de suport. Vreme de mai bine de doi ani şi jumătate am avut, personal, un rol foarte activ în aceste clinici unde am oferit sprijin şi consiliere pe diverse teme pentru mai bine de 350 de persoane. Din nou cu titlu gratuit. Sprijinul acordat a fost divers, de la nevoi primare – găsirea unei locuinţe pentru persoanele fără adăpost, asigurarea unei surse de venit prin accesarea sistemului de asistenţă socială – şi până la recalificare profesională, asistenţă juridică în instanţele irlandeze, asistenţă pentru persoane traficate, repatrieri şi multe, multe altele.

Cursurile de limba engleză, pe care le organizăm de două ori pe an, sunt iarăşi foarte căutate de românii de aici.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

eleven + nineteen =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te