Temeri digitale: singuri într-o lume hiper-conectată


Iubim şi, în acelaşi timp, urâm progresul. Dacă ar fi să alegem un status de Facebook pentru relaţia noastră cu tehnologia am bifa… it’s complicated.

Tehnologia este, deopotrivă, marele bau-bau şi marea promisiune a viitorului speciei umane, o enormă oglindă de carnaval prin care privim cu încântare sau cu groază la o paletă de viitoruri în care realitatea socială apare ca o reflexie a prezentului un pic alungită sau îngroşată. Suntem tot noi, dar puţin altfel.

Ne vedem evoluând, devenind mai buni, mai sănătoşi, mai toleranţi sau mai deştepţi. Ne temem, în acelaşi timp, că vom deveni mai puţin liberi, mai violenţi, mai nevrotici, mai depresivi sau mai proşti. Imaginăm utopii în care trăim frumos şi etic, precum în Star Trek, sau intuim distopii a la Isaac Asimov, George Orwell, Aldous Huxley sau Philip K. Dick. Vedem în orice inovaţie promisiunea unui viitor mai bun, dar şi seminţele propriei noastre drame finale.

Chiar şi atunci când suntem exaltaţi de propriile noastre succese tehnologice, nu putem alunga din subconştient acel fine print al contractului nostru cu inovaţia: ai grijă, Icar, aripile tale sunt de ceară! Trăim o umbră a spaimei simţite de Robert Oppenheimer, părintele bombei atomice, după vizionarea primului test al bombei cu hidrogen: „Am devenit Moartea, distrugătorul lumii”. Ne temem că, în cea mai rea versiune de viitor, ne vom fi pus singuri într-o colivie, sabotaţi şi apoi exterminaţi de un cancer tehnologic pe care, prea ambiţioşi, l-am creat şi nu am ştiut să îl controlăm.

Citiţi articolul integral în varianta print a revistei

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

fifteen − 4 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te