Tendinţe şi progresul discutabil

(Antieditorial)


Distribuie articolul

De regulă, când vorbim despre tendinţe, ne referim la mişcări de profunzime prin care căutăm să anticipăm evoluţii viitoare ale societăţii. Pe de altă parte, percepţia despre tendinţe este un reflex al vechii atitudini triumfaliste din epoca capitalismului victorios care postula, în mod emergent, că totul este o evoluţie pozitivă şi că viitorul este egal cu progresul necontenit. Dacă punem o echipă de ilustratori să deseneze raportul legat de tendinţe, în majoritate vor desena săgeţi care urcă, trepte sau scări care se pierd în înaltul cerului. De fapt, tendinţele pot fi atât evoluţii, cât şi involuţii, pot fi şi căi pe orizontală, nu doar drum spre culmi.

O altă confuzie este cea dintre trend, ca tendinţă de evoluţie socială, economică sau politică, şi trendy, adică activităţi, produse, mişcări aflate la modă. Trendy este ceea ce caută indivizii hipermoderni, cum le spun sociologii francezi, care vor schimbarea continuă, permanenţa fiind monotonă, constanţa comportamentului sau alegerii devenind o rutină prost evaluată social. Ciclurile de viaţă ale produselor devin tot mai scurte, iar schimbarea permanentă devine regula. Dacă în modă acest lucru este bun, iar pentru industrie aduce noutate sau dinamizează consumul, în viaţa socială, acest stil de viaţă este cel puţin disfuncţional. Este o evoluţie dictată doar de regula schimbării, nu una care să derive din acumularea de elemente ale unei cauzalităţi structurale care duce înainte civilizaţia sau cultura, bunăstarea sau modul de viaţă. Trendismul nu schimbă cu nimic mersul general al societăţii, dar nici nu putem decela tendinţe de profunzime care să indice progresul.

Tendinţele sociale sunt cele care vorbesc despre viitor. Sau ar trebui să ne arate această imagine, deşi nu este simplu să vorbim despre asta în condiţiile în care a decela tendinţele în societate este o operaţiune tot mai dificilă.

În primul rând este complicat pentru că trăim o epocă a unei mari regresii. O regresie generală, politică, socială, culturală, o tendinţă care este ascunsă de cea mai mare parte a lumii politice, chiar de ştiinţele politice şi sociale.

A vorbi despre marile tendinţe înseamnă a include şi dimensiunea acţiunii colective, a guvernanţei inteligente şi a construcţiei sociale conştiente. Ce a mai rămas azi?

Tendinţele despre care vorbim în acest număr sunt mişcări şi evoluţii ale societăţii, economiei, culturii sau guvernanţei detectabile, prin studiul dinamicii orizontale. Importante pentru noi, dar ele nu spun mare lucru despre dinamica structurală, de fond, a societăţii noastre, unde vom putea vorbi mai degrabă de tendinţe regresive, nu despre progres.

Aceste tendinţe regresive le vom lua în studiu, fără a a dezvolta prea mult, dar semnalându-le mai ales în logica argumentării ca pe un semnal de alarmă sau ca un realist adagio la tendinţele enumerate în acest număr, tendinţe care pot da impresia falsă a unui relativ progres.

Crizele globalizării şi lipsa de soluţii locale.

Pentru toate ţările, mai ales pentru cele ieşite din comunism, globalizarea a fost privită ca o formă de trecere spre adevăratul capitalism al modernizării, o integrare în marile fluxuri economice. De aceea, după căderea Zidului Berlinului, majoritatea acestor ţări şi-au
încredinţat planificarea strategică Fondului Monetar Internaţional, Băncii Mondiale şi apoi Uniunii Europene. Acestea au venit cu soluţii globale la o serie de crize care aveau expresii locale. Unii vorbesc acum despre un sabotaj deliberat, dar indiferent care a fost intenţia, astăzi aceste economii sunt economii dependente, şi-au pierdut capacitatea de a produce, au privatizat tot ce se putea privatiza şi majoritatea privatizărilor au constituit eşecuri. Vedem şi în România că nu aveam instituţii sau o cultură care să poată duce la decizii sau strategii de rezistenţă la crizele aduse de globalism. Victoria lui Donald Trump în SUA şi o serie de fenomene de vot extremist din Europa au fost reacţii la criza neoliberalismului mondial. O reacţie mondială la capitalismul financiar şi neoliberalismul antistatal a dus azi la regimuri autoritare sau la tendinţe populist-autoritare chiar în ţări europene, exemplele Turciei, Ungariei sau Poloniei arătând foarte clar acest lucru. Astăzi, ţările din fostul lagăr socialist, cu democraţii fragile şi instituţii slabe, se află în situaţia de a căuta soluţii locale, imposibil de găsit, la efecte ale crizei generate de mondializare: fluxuri masive de refugiaţi, migraţia forţei lor de muncă, depopularea, exodul creierelor. Fragmentarea puterii în aceste state şi patrimonializarea funcţiilor publice creează în aceste state conflicte greu de conciliat între forţele politice adverse, un imposibil consens minimal pentru stabilirea de priorităţi pe termen mediu sau lung.

Apariţia ideologiei statului paralel este o consecinţă a acestui conflict politic intern creat, resimţit ca sentiment al pierderii suveranităţii naţionale, dar şi ca un efect al acţiunii organismelor internaţionale sau al unor superputeri. Astfel, statul paralel („deep state”, în expresia lui Donald Trump) este reprezentat de puterea „celorlalţi” sau de puterea care lipseşte fiecăruia pentru a putea conduce singur, dar şi în ideea că lipseşte o anumită resursă pentru a se reface capacitatea de decizie şi suveranitate naţională. Cu siguranţă, atât politicienii, cât şi jurnaliştii implicaţi în această luptă a statelor paralele, uită că au cedat independenţa şi suveranitatea, de bunăvoie, când au acceptat mecanismele globalizării, când au semnat pentru integrarea în UE, în NATO sau când au preluat necritic toate teoriile globalizării care, se spunea, aduce o lume mai bună, dar nu ia nimic. Acum, orice discurs despre viitorul României devine dificil de susţinut fără a folosi mijloacele retorice pentru desfiinţarea „celuilalt” stat.

Civilizaţia lejerităţii şi a plăcerii.

A vorbi despre viitor şi tendinţele grele a devenit o intenţie care nu se mai susţine intelectual, deci nu mai este preocuparea cea mai importantă a instituţiilor de reflecţie. Gilles Lipovetsky1  argumentează intrarea într-o civilizaţie a lejerităţii, o cultură polimorfă a utopiilor light. Societatea este gândită din perspectiva idealului lejerităţii, unde marile revoluţii politice sunt înlocuite de nanorevoluţii aflate sub semnul distracţiei, divertismentului şi vieţii frivole. Şomajul, singurătatea, bolile incurabile, sărăcia sau destrămarea familiei nu mai apar ca probleme grave, ci strategiile de dezvoltare personală, dietele «împrumutate» de la vedete, căutarea perfecţionării spirituale a individului, individualizarea tuturor drepturilor devin direcţii ale sensului colectiv propagate prin cultură şi comerţ, prin cultura hedonistă care trimite la seducţie şi marginalizarea traficului. Toate subiectele tragice sunt transformate în show de divertisment în emisiunile de televiziune, unde dramele individuale sunt „rezolvate” prin apel la donaţii sau sponsori. Marea audienţă a acestor emoţii vinde excelent publicitate şi produce mari profituri.

Noua dictatură – conformism şi apatie. În 1932, Aldous Huxley scria în „Minunata lume nouă” că „dictatura perfectă va fi dictatura care va avea aparenţa democraţiei, o închisoare fără ziduri, de unde deţinuţii nu s-ar gândi să evadeze, un sclavagism unde, graţie consumului şi divertismentului, sclavii îşi vor iubi propria servitute2”. Scrisă cu mult înainte de lucrarea lui Orwell, „1984”, care apare abia în 1948, „Minunata lume nouă” este o lucrare fundamentală şi o anticipare pentru ceea ce se întâmplă azi. Când cea mai mare parte a informării şi culturii vine de pe internet, omul masă, conectat secundă de secundă la sursă, nu are timp de reflecţie şi nici profunzime în gândire. Trăim zi de zi această schimbare majoră, dar ideea de schimbare sperie, este asociată fricilor, este o nelinişte indusă zi de zi. Nu gândim pe termen lung, chiar politicienii se feresc de proiecte de viitor care să depăşească un mandat de patru sau cinci ani. S-a schimbat ceva în viziunea generală despre om, iar ştiinţele sociale se chinuiesc să vorbească doar despre prezent. Marketingul domină ştiinţele economice care sunt tot mai contestate pentru că nu reuşesc să prevadă crizele. Când marketingul caută doar să lărgească pieţele sau să înţeleagă cât mai bine pasiunile şi pulsiunile consumatorului, cine să vorbească despre declin sau regresie socială? Publicul este bulversat de bombardamentul de informaţie (Information overload) într-o perioadă în care atenţia pentru un mesaj în media a ajuns la o medie de 5 secunde. Problemele de informare se rezolvă printr-o googalizare rapidă şi sumară, legăturile dintre concept şi cadrele sociale sunt ignorate total. Greu de înţeles tendinţele sau cauzalitatea complexă pentru crizele sociale tot mai dese.

Criza instituţiilor şi instituţionalizarea crizei.

Instituţiile sunt tot mai mult fragilizate, iar statul este redus la maximum. Şcoala, familia, biserica se află sub un bombardament continuu. Sunt delegitimate şi li se opun un anumit catalog de libertăţi şi mai ales impulsuri emoţionale în ideea lipsei obligaţiilor colective legate de apartenenţe sau contracte sociale. Trăim în epoca în care regula majorităţii care decide este pulverizată în folosul unor minorităţi turbulente, mai ales în condiţiile în care majorităţile se radicalizează şi fac greşeli, neînţelegând tipul de delegitimare cu care sunt bombardate. Noile reguli sunt transmise globalizat, iar statele sunt prea obeze pentru a putea reacţiona rapid, mai ales în condiţiile în care noile teme sunt împinse de organizaţii internaţionale sau marile puteri. Inteligenţa nu mai este competenţă cognitivă sau culturală, ea este o abilitate socială, se conceptualizează instrumental de genul „digital nativ” în comparaţie cu vechea generaţie a lui „print native”. Universitatea sau Academia îşi pierd din legitimitate, pentru că temele de discuţie despre viitor sunt exclusiv tehniciste, ele nu produc reflecţie asupra acestei schimbări şi, deci, devin tot mai insignifiante. Sistemul Bologna a propus o comunitate ştiinţifică, unde producţia de analize şi cercetare îşi măsoară eficienţa prin ecoul articolelor ISI în cercul restrâns al universitarilor, dar un uriaş tezaur al articolelor ştiinţifice, cum demonstra un recent studiu, se pierde datorită circulaţiei restrânse. Universitatea nu mai produce expertiză relevantă social şi deci îşi pierde marele loc deţinut până acum.

Declinul democraţiei şi repatrimonializarea instituţiilor.

Francis Fukuyama (Political Order and Political Decay, From the Industrial Revolution to the Globalization of Democracy) vorbeşte despre repatrimonializarea instituţiilor publice, având originea în a doua parte a secolului XX în SUA, unde funcţiile publice devin pradă de război pentru învingătorii electorali, se nasc clientelismul şi multiplicarea posturilor din administraţie, mai ales în situaţiile în care au guvernarea coaliţii de partide. Acest patronaj al administraţiei duce la scăderea calităţii funcţionarilor publici şi, bineînţeles, a serviciilor pentru populaţie. Funcţionarii devin proprietarii funcţiilor publice, iar şefii partidelor împart dregătoriile aproape ca în Evul Mediu. Ministerele sunt desfiinţate şi reînfiinţate odată cu fiecare echipă guvernamentală pentru ca să poată fi scoşi din funcţie acei şefi care au câştigat concursuri şi au contracte nedependente de numire. Exemplul României este destul de relevant, mai ales dacă ne uităm la ultimii ani. Decalarea alegerilor prezidenţiale de alegerile generale a produs o desincronizare care a dus la împărţirea puterii: efectul pervers este că dorinţa de a lua toată puterea a creat un conflict imposibil între puteri, fiecare putere vizând monopolul neîngrădit asupra unui patrimoniu instituţional. În ultimii ani avem guverne cu prea multe ministere, cu cei mai mulţi secretari de stat din Europa şi un conflict imposibil de conciliat între puterile din stat. Învingătorul în alegeri vrea să ia totul şi toate instituţiile se politizează, se aliniază pentru sau contra puterii instalate prin alegeri.

Conectivitatea şi iluziile ei.

Visul de azi al civilizaţiei marketingului este conectarea, transformarea lumii într-o uriaşă reţea de consumatori. Google, Amazon, Facebook şi alte întreprinderi ale conectivităţii visează să satisfacă cererea individuală, gustul personal. Neflix investeşte anul acesta 8 miliarde de dolari în conţinuturi adaptate gusturilor abonaţilor, pe baza unor algoritmi de personalizare. Când scriu aceste rânduri, un ceas produs de Nokia îmi monitorizează tensiunea arterială, pulsul, numărul de paşi făcuţi zilnic, greutatea, somnul, nivelul de stres, viteza sângelui în artere (azi, 8 metri pe secundă) şi alţi parametri, compania de telefonie mobile ştie în orice moment locul în care mă aflu, unde sunt, cu o precizie de 80 de centimetri, telefonul este ascultat de vreunul dintre cele cinci sau şase servicii de securitate, Facebook îmi cunoaşte prietenii, ştie ce îmi place, ce cuvinte folosesc cel mai des etc. Nimeni însă nu este interesat de bolnavii de cancer sau de cei care au nevoie de transplant, de nivelul de analfabetism funcţional sau de modul în care am putea să rezolvăm cu miile de morţi de pe şosele din fiecare an. Conectarea este o perdea după care dispar scopurile sociale, obiectivele comunitare sau sensurile colective. Nu ne întrebăm eficient, obsesiv, pragmatic spre ce merge societatea noastră, ce facem cu riscurile demografice sau migratorii. Nu forţăm să se întâmple lucruri pe care ar trebui să le dorim, nici măcar nu ne gândim la ele, creşterea salariilor sau pensiilor fiind culmea proiectelor de guvernanţă.

În secolele trecute (includ aici şi secolul XX, cu toate nenorocirile lui), istoria era privită de către oameni ca având un sens, o tendinţă, curgea spre ceva: progres, modernizare, libertate, societate fără clase, convergenţa sistemelor şi multe alte ţinte, mai mult sau mai puţin utopice, gândite de filosofi sau conductori. Azi, istoria a intrat parcă pe un drum înfundat, nu mai duce nicăieri. Astăzi, existenţele noastre nu mai sunt marcate de vreun sens colectiv, nu mai ne închipuim vreo logică intrinsecă a istoriei. Hedonismul, plăcerea, consumul efemer, creşterea timpului liber, eliberarea de constrângeri, lejeritatea şi stilul soft sunt elemente prin care definim doar prezentul, însă prin aceste mize nu putem să gândim sistematic viitorul, dar nici vreo legătură cu trecutul.

Rar, când poate suntem puşi să ne gândim la viitor, de o manieră sistematică, suntem blocaţi de maxima lui Keynes: Inevitabilul nu se produce niciodată, neaşteptatul întotdeauna. În marea regresie de azi, viitorul este incert sau poate este o fată morgana care nu ni se arată în faţă, de aceea mulţi sunt fascinaţi uitându-se în trecut.

 

Referinţe

[1] Lipovetsky, G., De la légèreté, Edition Grasset&Fasquelle, Paris, 2015

[2] Huxley, A., Minunata lume nouă, traducere şi note de Suzana şi Andrei Bantaş, Polirom, 2011

Distribuie articolul
  1. GHEORGHE says:

    Observația zilei din războiul mediatic actual: “”Legat de Coldea, aici Ghiţă are dreptate. Nu vreau să îl contrazic. M-am întâlnit o singură dată cu Coldea, cred că prin 2011, la un sediu al SRI, la iniţiativa sa. În 2010, eu condusesem campania, parte din campania din Republica Moldova unde a fost implicat şi Florian Coldea şi Vasile Dâncu şi Sebastian Ghiţă. Era un trio care a avut o strategie proastă şi care susţineau că fostul premier Filat, care acum e în puşcărie, poate să facă majoritate, iar pe strategia lor comuniştii câştigau.” (C. Gusa – https://www.stiripesurse.ro/cozmin-gusa-da-car-ile-pe-fa-a-i-vorbe-te-despre-rela-iile-lui-i-ale-lui-rare-bogdan-cu-george-ma_1255060.html).
    Cum o comentați?

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

4 × four =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te