The Butterfly Effect

La această oră, există în Statele Unite, în funcţie de cum – publicaţii ştiinţifice, impact în mass-media, impact în politicile publice, finanţare – şi de cine le numără, aproximativ 2.000 de think tank-uri, sau cam o treime din numărul celor înregistrate la nivel mondial. Covârşitoarea lor majoritate sunt organizaţii nonprofit, institute de cercetare, fundaţii, „centre”, „forumuri”, ş.a.m.d., unele celebre, precum Council on Foreign Relations, Earth Institute, RAND sau Cato.


Distribuie articolul

… dacă întrebi un american ce e acela un think tank, îţi va răspunde, în glumă, că e o universitate de cercetare (research university), dar fără studenţi care să te bată la cap şi să te facă să-ţi pierzi vremea predând. Pentru cei mai puţin familiarizaţi cu sistemul american, în US, universităţile (şi colegiile) se împart între cele „de cercetare” şi cele „de predare”. În amândouă există obligaţia de a preda, dar dacă în ultimele accentul cade exclusiv pe predare (cu un „teaching load” de trei sau chiar patru cursuri pe semestru pentru un profesor), în cele „de cercetare”, accentul se mută de pe predare (în mod normal, „the teaching load” nu depăşeşte două cursuri pe semestru), pe cercetare. Aici există şi aşa-numiţii „ani sabatici” (uneori doar „semestre sabatice”) în care nu trebuie să predai defel: eşti plătit să stai acasă şi să gândeşti, să scrii, să cercetezi. Pare un soi de paradis pe pământ, dar, dacă nu publici, pieri (literal, „publish or perish”). Nu te ţine nimeni dacă nu ai rezultate. Toată această lungă introducere a avut drept scop să vă convingă că e mai mult adevăr în gluma americanilor decât oamenii îşi dau seama.

Ce e, în definitiv, un think tank?

Dacă v-aţi gândit că e un „tanc de gândit”, etimologic vorbind, sunteţi pe aproape. (Cu acest sens, cuvântul „tanc” apare la sfârşitul lui 1915, şi e rapid adoptat de către soldaţi). Atâta doar că, în acest caz, „tanc” nu se referă la maşinăria blindată de luptă, cu şenile, ci la un sens mai puţin folosit în limba română. Conform DEX: rezervor din tablă sau din oţel folosit pentru depozitarea sau transportarea lichidelor; vehicul înzestrat cu un astfel de rezervor. Tanc petrolier = navă folosită la transportul petrolului sau al derivatelor lui. Vagonet metalic folosit în mine, cu capacitatea de o tonă. Pe scurt, cisternă, rezervor, container.

Spre deosebire de română, în engleză, acest sens e folosit la tot pasul: îţi umpli „tancul” cu benzină, pui peştii în „fish-tank” (tanc de peşti = acvariu), sau arunci întrebări într-un think tank. De altfel, expresia în engleză datează de pe la începutul secolului XX şi iniţial însemna fie „scăfârlie”, fie „minte” sau „creier” („îţi arunc o idee în «think tank», i.e., îţi dau ceva la care să te gândeşti”).

Metaforic, însă, dacă v-aţi gândit la un think tank ca la o maşinărie de luptă cu ajutorul ideilor, aţi fost cât se poate de corecţi. Pentru că nu maşinile, nu tunurile, nu mitralierele, avioanele şi portavioanele, nu bombele, oricât de sofisticate, sunt cele mai eficiente arme, ci ideile. Asta n-a înţeles, bunăoară, Stalin când a întrebat sarcastic, „Câte divizii are Papa?”. Papa, Biserica Catolică, aveau şi încă mai au, la acest capitol, mult mai multe divizii decât comuniştii. Dovada? Uniunea Sovietică. Să n-o mai lungim: un think tank e un rezervor de idei menite să schimbe, într-un fel sau altul, lumea. E un container în care se aruncă un număr cât mai mare de minţi luminate, pornind de la constatarea că, mărind numărul de oameni deştepţi pe metru pătrat, creşte exponenţial probabilitatea de a obţine rezultate extraordinare. E un fapt confirmat istoric: schimbul de idei nu e niciodată doar un schimb de idei. Nu e doar un schimb de nuci pe mere, să zicem. Spre deosebire de nuci, mere sau orice altceva, când se schimbă, ideile cresc şi se înmulţesc. Nu degeaba, de-a lungul timpului, au existat aşa numitele „centre intelectuale” — de la Alexandria sau Atena, la Roma, Paris sau New York. Una e, însă, ca aceste aglomerări de inteligenţă să se petreacă mai mult sau mai puţin accidental, şi alta să fie create intenţionat, cu exact acest scop. Atunci se numesc think tanks.

Scurtă istorie a think tank-urilor

„Ca în orice bătălie, şi în lupta dintre idei, viteza contează”, Alin Fumurescu

Dacă e să ne luăm după definiţia propusă adineauri, unul dintre primele – şi cele mai influenţe – think tank a fost Academia lui Platon. Creată pe pământurile lui Akademos, loc sacru pentru greci, Academia a adunat de-a lungul secolelor copleşitoarea majoritate a minţilor luminate ale vremii şi le-a învăţat sa gândească. Cum? Ridicându-le câte o problemă asupra cărora se aruncau, precum peştii înfometaţi din acvariu asupra hranei, încercând s-o rezolve cât mai elegant şi mai convingător cu putinţă. Nu era vorba doar de probleme filosofice, ci şi matematice, astronomice, ş.a.m.d.. Argumentele erau dezbătute dialectic, pro şi contra, până când se ajungea la o concluzie satisfăcătoare. Intrarea în Academie nu era liberă – Platon avea dubiile lui legate de democraţie în general şi mai ales de cea aplicată vieţii spiritului („principiul egalităţii aplicat inteligenţei”, cum avea să formuleze mult mai târziu Alexis de Tocqueville) – însă, odată acceptat, taxe nu se plăteau (Asta făceau sofiştii, iar de această practică fusese, printre altele, acuzat, judecat şi condamnat maestrul lui Platon, Socrate). Nici discriminări între bărbaţi şi femei nu se făceau.

Cel mai faimos alumni al Academiei a fost Aristotel, părintele ştiinţelor moderne, care a petrecut sub tutela lui Platon nu mai puţin de douăzeci de ani până să-şi fondeze propria şcoală, Lyceum. Academia a funcţionat, după unele calcule, vreo trei secole, de pe la 385 î. Hr. până pe la 85 î.Hr., sau, dacă luăm în calcul şi Academia Neoplatoniciană, vreo opt secole (până la 529 d. Hr). Există însă şi speculaţii (credibile) conform cărora ultimii discipoli ai Academiei s-ar fi regrupat şi ar fi menţinut tradiţia trează până când arabii au înfiinţat şcoala neoplatonică din Bagdad! De bună seamă, e greu de cuantificat exact impactul acestui think tank în istoria omenirii în general, şi-a Europei în particular. Pornind de la Academia platoniciană, se pot trasa nenumărate linii de „cauzalitate”, mai mult sau mai puţin directe, de la Fericitul Augustin la Puritani, de la Aristotel la Aquinas şi Machiavelli, şi tot aşa, până în zilele noastre. Un lucru, însă, e cert: fără acest think tank, omenirea ar fi arătat astăzi cu totul altfel. Asta aş îndrăzni să numesc eficienţa ideilor

Ideea că ideile cresc şi se înmulţesc când mai multe minţi luminate sunt adunate la un loc s-a răspândit cu repeziciune, chiar dacă terminologia modernă lipsea. Când împăratul Constantin a convocat Conciliul de la Niceea/Nicaea în 325, n-a făcut altceva decât să creeze un alt think tank care a schimbat faţa lumii. Să ne gândim: un „ne-specialist” (Constantin nici măcar nu era botezat), apelează la expertiza „specialiştilor” pentru a rezolva o problemă reală, nu doar teologică, dar şi politică – fragmentarea creştinătăţii şi lipsa unui Crez comun. Rezultatele au fost, după cum se ştie, impresionante, iar unii dintre noi încă le mai recităm la slujba de duminică. De-a lungul Evului Mediu, i-au călcat pe urme prea mulţi împăraţi şi regi pentru a fi numiţi aici, fiecare încercând, după puteri şi inteligenţă, să-şi strângă pe lângă curte cele mai luminate minţi ale vremii, din toate domeniile, pentru a le folosi ca sfătuitori şi „experţi”. Şi atunci, ca şi acum, dacă regele sau împăratul cu pricina era un „sponsor” suficient de înţelept, nu cerea şi nu aştepta întotdeauna rezultate imediate la probleme concrete. Deşi reale, acestea erau doar obiective secundare. Ceea ce conta era impactul pe termen lung.

Schimburile de idei în Europa se intensifică în Evul Mediu târziu, de prin secolul al XII-lea încolo, când apar primele universităţi (cea din Bologna apare în secolul al XI-lea, dar cele din lumea arabă – vezi mai sus – datează de prin secolul al IX-lea; cine are urechi de auzit să audă, iar cine nu înţelege să nu înţeleagă). Atunci se creează aşa-numita „republică a literelor”, ai cărei „cetăţeni” vorbeau fluent, pe lângă latină, încă măcar vreo trei limbi, plimbându-se, cu o nonşalanţă demnă de invidiat până-n ziua de astăzi, între universităţile din, să zicem, Milano şi Paris, Londra şi Praga, argumentând unii cu alţii, scriind şi, la răstimpuri, predând. Precum universităţile şi think tank-urile din ziua de azi, şi cele din Evul Mediu se bucurau de un grad ridicat de independenţă, atât faţă de puterea religioasă, cât şi faţă de cea politică. La urma urmelor, Evul Mediu n-a fost într-atât de întunecat, pe cât am fost învăţaţi să credem. Puternicii zilei de-odinioară ştiau ceea ce comuniştii n-au învăţat până-n ziua de astăzi: un think tank e un think tank, nu doar un tanc, când nu-i spui ce, cât, şi cum să gândească. (Zice-se că la Grigore Moisil s-a răstit odinioară un comunist: „Tovarăşe Moisil! Suntem cu toţii oameni ai muncii! Cu toţii trebuie să muncim opt ore!” La care Moisil i-ar fi răspuns, fără să clipească: „Tovarăşe! Eu cu fundul pe scaun pot sta şi opt ore. Dar să gândesc opt ore în şir, nu pot!”).

Nici astăzi, în universităţile americane de cercetare, nu ţi se spune ce, cât şi cum să cercetezi. Nu trebuie „să stai la birou” sau la laborator un anumit număr de ore pe zi, chiar dacă mulţi mai fac şi nopţi albe pe-acolo. O fac, însă, pentru că vor, pentru că sunt pasionaţi de ceea ce fac, şi pentru că trebuie să obţină rezultate suficient de bune pentru a fi publicate, pentru a obţine granturi de cercetare, ş.a.m.d.. Publici sau pieri! Cum faci să publici, te priveşte. După cum te priveşte cum şi ce anume predai la o anumită materie. De obicei, cu un semestru înainte, profesorii dintr-o subdisciplină, să zicem Filosofia politică, din cadrul Departamentului de ştiinţe politice, se întâlnesc şi, pe baza cursurilor predate în semestrele anterioare, stabilesc ce cursuri şi seminarii pentru doctoranzi ar trebui predate în semestrul următor. Odată stabilită lista, fiecare îşi manifestă preferinţele, să zicem pentru un curs de religie şi politică şi un seminar de gândire politică modernă (zilele şi orele de predare se negociază şi ele, de comun acord). Ce autori anume vei preda, ce selecţii din respectivii autori, ş.a.m.d., e la libera alegere a fiecăruia (silabusurile, însă, sunt publice, aşa că oricine poate vedea ce autori şi selecţii ai folosit.) Procedând astfel, fiecare profesor devine, ca să zicem aşa, un think tank, care-şi diseminează ideile în rândurile studenţilor.

Intră în scenă americanii

Nu degeaba americanii au fost comparaţi cu romanii, Pax Americana cu Pax Romana, engleza ca lingua franca cu latina, ş.a.m.d.. Precum, strămoşii noştri romani, lăsaţi de capul lor, nici americanii n-ar străluci la capitolul „scânteieri ale minţii”. Dar, ca şi romanii de-odinioară, şi americanii sunt suficient de inteligenţi pentru a recunoaşte inteligenţa acolo unde o întâlnesc, şi pentru a nu avea orgolii pernicioase de învingători. Să ne amintim că, după cucerirea Greciei, Atena a rămas capitala intelectuală a Romei, acolo îşi trimiteau aristocraţii copiii la şcoală, iar limba greacă, nu latina, a fost adoptată ca limbă de salon, precum franceza odinioară la noi sau la ruşi. Nu întâmplător, cel mai învăţat împărat al Romei, Marc Aurelius, şi-a scris Meditaţiile în greacă, nu în latină. La ora actuală, după cum se ştie, America e principalul beneficiar al exodului de creiere din toate colţurile lumii.

Şi, pentru că sunt eficienţi, prin anii ‘50, americanii au inventat think tank-ul, aşa cum îl ştim astăzi – un institut de cercetare, mai mic sau mai mare, dedicat deopotrivă găsirii de soluţii pentru probleme dintre cele mai diverse, de la Apărare la strategii politice, şi de la economie la noi tehnologii, dar şi promovării acestora în spaţiul public. Altfel spus, spre deosebire de universităţi, think tank-urile de astăzi au renunţat la predare, nu însă şi la diseminarea ideilor, mai cu seamă acolo unde contează – în mediile în care se iau deciziile majore într-un domeniu sau altul. De ce să-ţi pierzi vremea, influenţând un student care eventual va ajunge general sau preşedinte, când poţi influenţa direct generalii sau preşedinţii?

Ca în orice bătălie, şi în lupta dintre idei, viteza contează. În plus, oricât de pasionat ai fi de materia predată, nu poţi fi interesat în egală măsură de întreaga materie. Cercetarea presupune specializare – te interesează problema reprezentării politice sau o anumită perioadă din istoria filosofiei, te interesează câţiva autori sau unele aspecte ale gândirii politice. Dar nu toate şi nu toţi. Dacă te interesează toate în egală măsură, se cheamă că nu te interesează, cu adevărat, nimic. Or, când predai, nu poţi preda doar ceea ce te pasionează. La un think tank, în schimb, poţi. Eficienţa creşte exponenţial. Americanii au vorba ştiută şi răştiută, dar foarte rar înţeleasă: „If you dream, dream big!” („Dacă visezi, visează grandios!”) Sună frumos, mobilizator, dar, tocmai de aceea, un cuvinţel tinde a fi trecut cu vederea: „if”. Dacă. Nu e musai să visezi. În multe cazuri, nici nu e recomandabil. Dar DACĂ şi numai DACĂ te-ai decis să visezi, atunci măcar fă-o fără jumătăţi de măsură. Dream big. Visează imposibilul. Paradoxal, e singura metodă prin care visatul devine pragmatic. Americanii sunt pragmatici, şi tocmai de aceea ştiu să aprecieze valoarea idealurilor. A visurilor. Nu degeaba istoria lor începe cu o mână de Puritani, pierduţi prin sălbăticie, convinşi că vor fi „a city upon a hill” („oraşul din vârful dealului”), farul lumii, după care o lume întreagă se va călăuzi. Or asta fac think tank-urile – visează grandios să schimbe soarta lumii.

La această oră, există în Statele Unite, în funcţie de cum – publicaţii ştiinţifice, impact în mass media, impact în politicile publice, finanţare – şi de cine le numără, aproximativ 2.000 de think tank-uri, sau cam o treime din numărul celor înregistrate la nivel mondial. Covârşitoarea lor majoritate sunt organizaţii non-profit, institute de cercetare, fundaţii, „centre”, „forumuri”, ş.a.m.d.., unele celebre, precum Council on Foreign Relations, Earth Institute, RAND sau Cato.

Institute, cu bugete de zeci sau chiar sute de milioane de dolari anual, altele cu doar câteva mii, unele plătindu-şi angajaţii cu salarii mai mult decât frumuşele, altele bazându-se mai mult pe voluntariat, unele cu publicaţii proprii, de la cărţi la jurnale, altele fără, unele declarate de stânga, altele de dreapta, iar altele, tot declarat, neutre. Multe, deşi nu toate, sunt, într-un fel sau altul, afiliate cu o – aţi ghicit! – universitate, altele cu instituţii precum Pentagonul sau Federal Reserve. De foarte multe ori, un think tank mai mare finanţează parţial altele, mai mititele, capabile să „ajungă” la un public la care un think tank din, să zicem, Washington D.C. sau New York, nu poate.

Şi, dacă tot am vorbit despre idealismul pragmatic american, să mai zăbovim puţin la capitolul bani: de unde provin ei şi cum sunt folosiţi? Sursele sunt mult prea variate pentru a le putea enumera aici, de la universităţi la surse guvernamentale, şi de la donatori privaţi la partide sau alte organizaţii non-profit. Cu toatele, însă, au ceva în comun: vor, pe de-o parte, să găsească soluţii unor probleme de-o importanţă majoră, şi, pe de altă parte, să le implementeze. Iar pentru asta există două variante: fie acţionezi direct asupra actorilor-cheie, fie încerci să schimbi opinia publică, ceea ce, mai devreme sau mai târziu, va obliga actorii-cheie să acţioneze în direcţia dorită. Toate acestea însă se petrec la vedere, fără perdea.

„Un think tank e un rezervor de idei menite să schimbe, într-un fel sau altul, lumea. E un container în care se aruncă un număr cât mai mare de minţi luminate, pornind de la constatarea că, mărind numărul de oameni deştepţi pe metru pătrat, creşte exponenţial probabilitatea de a obţine rezultate extraordinare”, Alin Fumurescu

Nu degeaba, în engleză, acvariului îi spune fish-tank: e transparent. Precum la un acvariu, la un think tank te poţi uita să vezi cum se mişcă înăuntru şi oamenii, şi banii, şi ideile. Totul cât se poate de transparent. Nu există acvarii paralele.

Şi, cu voia Dumneavoastră, ultimul pe listă …

În numele acestei transparenţe, mărturisesc că sunt şi eu un peşte mititel într-un acvariu de gânduri, la fel de mititel. Asta e o formă convolută pentru a spune nu doar că predau la universitate, ci şi că sunt codirector, dimpreună cu profesorul Jeremy Bailey, la Tocqueville Forum on American Ideas and Institutions. Adicătelea, la un fel de think tank. Care ne e scopul se poate citi în detaliu pe website-ul forumului.

Pe scurt, ar fi vorba despre o mai nuanţată înţelegere a fundamentelor gândirii politice americane în general, şi a provocărilor teoretice cărora trebuie să le facă faţă în ziua de astăzi, în particular. Nu vă mai plictisesc cu detaliile. Câţi bani avem? Cum spuneam, într-un acvariu n-ai unde să te tupilezi. Astea sunt date publice. În ultimii doi ani am avut de cheltuit doar câteva zeci de mii de dolari. Pentru un think tank, asta e o nimica toată. De unde? Majoritatea de la o organizaţie non-profit, care se încăpăţânează să înveţe studenţii că unele cărţi sunt mai importante decât altele, că aşa-numita civilizaţie a Vestului n-a crescut şi explodat doar cu bune intenţii. Alţi bani, mult mai puţini, de la Universitate, care vrea să-şi mărească vizibilitatea şi prestigiul invitând în campus personalităţi, alţii din alte surse, mai mititele, bucuroase că îşi pot aduce şi ele contribuţia la o cauză percepută drept nobilă (şi care vor să-şi audă numele menţionat şi să-şi reducă taxele; ca-n viaţă, şi aici e un amestec de generozitate şi egolatrie, în proporţii diferite de la caz la caz.)

Ce-am făcut cu banii? Nu ne-am plătit salarii, dar am invitat la University of Houston, în fiecare semestru, câte două personalităţi din domeniul istoriei şi al filosofiei politice (drum, casă, masă şi onorariu), care să ţină prelegeri în amfiteatre atât pentru „undergraduates” (studenţi), cât şi unele mai restrânse, pentru „graduates” (masteranzi, doctoranzi) şi profesori. Nu ne-a impus nimeni pe cine să chemăm şi pe cine nu, despre ce să vorbească sau nu. Jeremy şi cu mine am stabilit lista de comun acord. Printre invitaţi, s-au numărat Arthur Melzer (american evreu cu origini româneşti, după cum am descoperit ulterior, spre surprinderea amândurora, la o cină), care a scris o carte de referinţă despre filosofia esoterică, şi, recent, Steven B. Smith, fostul meu mentor de la Yale University, care a ţinut o prelegere despre Lincoln şi una despre „Filosofia Politică şi Artele Întunecate/ Dark Arts” (cu acest titlu, măcar, sper că v-am stârnit curiozitatea). În plus, anul trecut am organizat o conferinţă cu zece profesori de filosofie politică din toate colţurile Americii, şi am dat burse unor studenţi promiţători.

Ce-am rezolvat cu asta? La o prima vedere, nimic. La o a doua vedere, am întărit contactele cu o duzină de minţi luminate din domeniu, am contribuit la promovarea unor idei recente, şi am facilitat discuţiile despre soarta filosofiei politice în ziua de astăzi.

Dar la o a treia vedere, vederea care contează cu adevărat, am fâlfâit şi noi, puţin, din aripi, precum un fluture—fluturele lui Edward Lorenz, cel care a vorbit primul despre cum un eveniment în aparenţă minor poate determina, graţie unui şir de cauzalităţi imposibil de prevăzut din start, un eveniment major, de la un cataclism, la o revoluţie, şi l-a numit „the butterfly effect”.

Ce tornade vom stârni pe termen lung putem doar bănui şi spera. Sau, pentru a fi mai neaoş, nu ştii niciodată de unde sare iepurele.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

17 − 7 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te