Ţipţerii. O microcomunitate sub presiunea secolului XXI

Ţipţerii, etnici germani provenind din Slovacia de azi, au fost aruncaţi de vremuri într-un loc unde, acum, se agaţă harta în cui – la Vişeu de Sus, în Maramureş. Sunt atât de puţin cunoscuţi, încât cuvântul care îi denumeşte nici măcar nu şi-a făcut loc în vreun dicţionar general al limbii române.


Distribuie articolul

Familia Stefan şi Ileana Schiesser, ţipţeri de pe Valea Vaserului, fotografiaţi în curtea casei de pe strada Râului, din Vișeu de Sus

„Pur şi simplu, cuvântul «ţipţer» nu există în niciun dicţionar. Când m-am apucat să îi studiez, mi-am întrebat prietenii dacă au auzit de acest cuvânt, iar unul dintre ei m-a întrebat dacă e o specie de dinozaur”, povesteşte Ioana Scridon, o cercetătoare din Cluj, asociată la Bukowina Institut din Augsburg, Germania. Ea şi-a elaborat lucrarea de doctorat, susţinută la Facultatea de Geografie a Universităţii „Babeş-Bolyai”, pe tema ţipţerilor şi a ajuns să-i cunoască poate mai bune decât oricine altcineva din ţară.

Aşadar, cine sunt ţipţerii? Pe scurt, sunt un grup de germani provenind din regiunea Spiš (Zips, în germană), din Slovacia de azi, aşezaţi în Vişeu de Sus, în mai multe valuri de colonizare, începute la sfârşitul anilor 1700, cu un vârf la începutul anilor 1800, dar care au continuat şi mai târziu. Ei au constituit un cartier distinct, mărginit de râurile Vaser şi Vişeu, numit chiar Ţipţerai, care încă există, şi este unit de restul oraşului de un singur pod, numit tot Ţipţerai.

La ultimul recensământ, cel din 2012, în Vişeu de Sus mai existau 506 germani, dintr-o populaţie totală de circa 14.500 de persoane, în scădere vertiginoasă faţă de maximul de populaţie, atins în 1930, când erau peste 2.700 de ţipţeri, la o populaţie totală de 13.500 de persoane.

Amprenta lăsată de ţipţeri se vede din avion. Literal. Deschideţi Google Maps şi căutaţi Vişeu de Sus, apoi faceţi zoom în zona unde Vaserul se varsă în Vişeu – cartierul Ţipţerai va apărea pe hartă, cu străzi paralele, care se intersectează, nemţeşte, la 90 de grade, cu alte străzi paralele, într-un caroiaj regulat.

În Ţipţerai

La nivelul solului însă lucrurile sunt mai difuze. Ţipţeraiul şi-a pierdut caracterul distinct, prin alterarea caselor ţipţereşti tradiţionale, care aveau, toate un soi de „chipiu” semicircular, bombat, în partea de sus a acoperişului ascuţit, în două ape. Această trăsătură locală se mai păstrează doar în pozele de arhivă. Acum, numai un ochi exersat poate deosebi străzile ţipţereşti, cu puţinele vestigii arhitectonice rămase, de celelalte străzi din Vişeu.

Un astfel de ochi este cel al lui Erwin Husak, unul din membrii de vază ai comunităţii ţipţerilor, şi un bun cunoscător al tradiţiilor şi istoriei acestora.

Domnul Husak măsoară cu pasul lăţimea la stradă a gospodăriilor în timp ce spune: „se zice că fiecare familie de ţipţeri a primit un loc de casă lat de 19 paşi, la stradă, şi, dacă măsori, şi acum, cam pe acolo iese distanţa dintre case”. Potrivit estimărilor sale, dacă au mai rămas acum 50% dintre casele din cartier în proprietatea ţipţerilor, iar foarte multe sunt pustii, deoarece proprietarii nu mai locuiesc, de fapt, în ţară, ci au plecat în Germania.

La instalarea în Vişeu, fiecare familie de ţipţeri a primit un astfel de loc de casă, un loc de muncă – la tăiat lemne pe Valea Vaserului -, şi o parcelă de pământ unde să cultive cartofi, pe un platou mai înalt, din apropierea Ţipţeraiului, numit „Poduri”, povesteşte dl. Husak. Ţipţerii, împreună cu vreo câteva zeci de familii de austrieci care au sosit chiar înaintea lor la Vişeu, au constituit o comunitate compactă, care interacţiona cu restul localnicilor – maghiari, evrei, români sau ucraineni -, dar care, generaţii întregi, nu s-a amestecat prin căsătorie cu alte naţionalităţi, decât după cel de-al doilea război mondial, potrivit cercetătoarei Ioana Scridon.

„În cea mai mare parte a istoriei noastre, am fost o comunitate închisă. Ţipţeraiul e un cartier compact, cu «frontiere» naturale – cele două râuri, şi versanţii dealurilor din apropiere”, explică Erwin Husak, fost militar de carieră, acum trecut în rezervă.

El trăieşte chiar pe una din străzile Ţipţeraiului. Oaspeţii casei Husak sunt întâmpinaţi invariabil de frau Monica – soţia lui Erwin, zdravănă, blondă şi cu ochi albaştri – cu cafea şi un chec de mere, lângă care Herr Erwin scoate dintr-un dulap o pălincă de prune de fix 52 de grade, ca dacă e mai mult, e prea tare. E o fuziune de ospitalitate neaoşă maramureşeană cu una de inspiraţie austriacă.

Influenţa austriecilor a fost foarte mare asupra ţipţerilor. De altfel, primii colonişti germanici din oraş au venit din Austria, cu începere din anul 1770. În 1778, se ştie că un grup de 25 de familii din Gmunden, regiunea Salzkammergut, s-au aşezat de-a lungul Vaserului, pe malul stâng al acestuia, aproape de confluenţa cu Vişeul. Aceştia nu au fost mulţumiţi de condiţiile de muncă şi de viaţă din Vişeu, ameninţând cu plecarea, dar fără ca lucrul acesta să se materializeze. Autorităţile au continuat colonizările şi, la începuturile secolului al XIX-lea, până în 1829, inclusiv, sunt aşezate numeroase familii din zona Zips, pe malul din dreapta al Vişeului, vizavi de austrieci, adică exact unde acum e Ţipţeraiul.

Populaţia germană din Zips a fost colonizată în această regiune cu începere din secolul al XIII-lea, după un model asemănător cu cel al colonizării saşilor în Transilvania. O mare parte din coloniştii ţipţeri au provenit din zona Chmeľnica (Hopgarten, în germană).

Casă tradiţională ţipţerească cu „chipiu” semicircular în partea de sus a acoperişului

„Motivația acestora a fost sărăcia cu care se confruntau în regiunile de la picioarele Tatrei, datorită blocării mineritului şi a prelucrării minereurilor. Aceşti colonişti nu erau dintre cei mai mari specialişti în munca la pădure, dar au prins îndeletnicirile de la austrieci, care timp îndelungat i-au privit ca persoane defavorizate, tratându-i ca atare şi mai mult trăind separat spaţial de aceştia, mai bine de 30 de ani”, arată Ioana Scridon în lucrarea sa.

„Caracterul compact, străzile care se întretaie în unghi drept, organizarea străzilor paralele, a frontului caselor aliniate la şoseaua principală, face ca acest cartier să fie unul tipic colonist, asemănător pentru toate aşezările cu colonişti şi localităţi construite după un plan”, mai spune cercetătoarea în lucrarea sa, intitulată „Grupul etnic al ţipserilor din România. Studiu diacronic al schimbărilor de reprezentare a spaţiului identitar etnic în Vişeu de Sus, Maramureş”. (Autoarea a optat pentru denumirea „ţipser”, obţinută din numele ţinutul Zips, dar atât majoritatea română din Vişeu, cât şi etnicii germani folosesc termenul „ţipţer”).

Ioana Scridon este de părere că ţipţerii sunt mult mai bine cunoscuţi în Austria şi Germania, decât în România. „În timpul documentării lucrării am găsit studii şi interviuri realizate cu începere din anii 1950-1960, care tratează atât dialectul, cât şi istoria colonizării şi tradiţiile comunităţii”, spune aceasta.

De exemplu, la arhiva de stat din Viena, există 27 de metri liniari de documente numai despre ţipţerii din Vişeu de Sus. Alte surse documentare importante se găsesc la arhivele din Tübingen sau Augsburg.

Pacea din cimitir

Colonizările cu germani din Zips au continuat de-a lungul secolului al XIX- lea. Erwin Husak ştie exact cum a venit străbunicul său, Decker Michael, născut în 1849 în Slovacia de azi, copil mic fiind, într-o căruţă. „Se făceau convoaie de căruţe trase de cai şi cu ele se venea încoace”, spune dl. Husak. Decker Michael, cel venit la mijlocul anilor 1800, copil în căruţă, e acum în ţărână, cu o piatră albă la cap, lângă, urmaşi ai săi, copii şi nepoţi, toţi sub un brad de dimensiuni imperiale. Din generaţiile primilor colonişti au mai rămas doar amintirile şi o sumă de pietre funerare, în cimitirul catolic care mărgineşte Ţipţeraiul, loc unde şi-au găsit pacea, unii lângă alţii, şi nemţi, şi unguri, şi români.

Ţipţeri în faţa bisericii, după o slujbă de duminică, la biserica catolică. Liturghia se ţine aici în trei limbi: maghiară, germană şi română

De altfel, slujbele de duminică de la biserica catolică din centrul Vişeului se ţin în trei limbi. De la 9.00, în maghiară, de la 10.00, în germană, de la 11.00, în română. Într-o duminică obişnuită, la slujbă vin cam 60 de ţipţeri. La sărbători mari, mai mulţi, până la 100. Am ajuns într-o duminică obişnuită. În faţa bisericii, câteva grupuri de germani sporovăiau între ei, pe voce joasă. La intrarea în biserică, în faţa altarului din dreapta, dedicat Fecioarei Maria, trei femei se rugau în genunchi, iar în stânga, în faţa unui altar al Sfântului Anton, a îngenuncheat un bărbat.

Încet-încet, cei de afară intră în biserică şi se pun în bănci. La 9.30 erau doar trei persoane în biserică, la 10 fără cinci minute, sunt deja aproape 60. E linişte aproape deplină, se vorbeşte foarte puţin şi doar în şoaptă. Sunt doar patru tineri în bănci. Mai mulţi sunt în faţa băncilor, ajutându-l pe preot să slujească, în calitate de ministranţi, îmbrăcaţi în haine ceremoniale, cu gulere mari, verzi. Se cântă imnuri în germană, iar preotul, Oláh Zsolt, slujeşte în aceeaşi limbă. Chiar înainte de comuniune, la îndemnul preotului, ţipţerii se ridică în picioare şi fiecare dă mâna cu vecinii săi. Nu e un obicei al acestei comunităţi, ci unul răspândit printre catolici, în general. La final, este citit un mesaj al episcopului de la Satu Mare. Preotul, de origine maghiară, nu ştie suficient de bine germana, aşa că le citeşte mesajul în română. La ieşire din biserică, ţipţerii se despart mai întâi în grupuri mai mici, apoi fiecare se duce către casă.

Tăietor de lemne pe Vaser

E o duminică minunată de toamnă la Vişeu de Sus, pe Valea Vaserului, unde se agaţă harta în cui, iar ţipţerii au, toţi, treabă prin gospodărie. Adună nucile, îngrijesc livezile, fac alte şi alte munci, mărunte, de zi cu zi, pe care numai cine ţine o casă la ţară – chiar dacă Vişeul e, tehnic, oraş – le ştie. Lumina tomnatică, de miere, curge peste versanţii verzi care coboară spre localitate. După-amiază, în Vişeu coboară umbra, iar lumina de miere se retrage spre vârfurile versanţilor verzi. În curtea lui Stefan Schiesser, pe strada Râului, s-a lăsat umbra şi o boare de răcoare vine dinspre Vaser. În vârstă de 74 de ani, Stefan are doi ochi albaştri-albaştri, o vorbă blândă şi multe, foarte multe, poveşti de viaţă. Numele de familie nu e foarte clar, fiindcă fiecare administraţie l-a scris altfel, dar asta nu pare să-l deranjeze. Se trage din colonişti austrieci şi, până la el, toţi au fost tăietori de lemne pe Vaser, cinci generaţii. „Tata pleca, lunea, cu căruţa, sus în munte, 44 de kilometri, şi cobora înapoi vinerea sau sâmbăta”, povesteşte Stefan. Tatăl său, ca şi bunicul şi străbunicul său, au prins plutăritul, când lemnele erau coborâte pe Vaser în jos ca plute. Apoi, în 1933, s-a dat în funcţiune celebra cale ferată îngustă, Mocăniţa, şi plutele au început să dispară.

Imagine de arhivă cu plutaşi pe Vaser

Ca să aibă un flux suficient de mare de apă, ţipţerii au amenajat Vaserul cu diguri şi stăvilare. Stăvilarul de la Macârlău se afla cel mai sus, în munte, şi de acolo pleca tatăl lui Stefan, la vâsla cu care cârmea un „hait” de trei plute, fiecare a câte 10-15 buşteni. Haitul – grupul de plute, adică – cobora condus de vâsla cârmaciului, plasat în partea din faţă a primei plute, până aproape de podul Ţipţerai, unde era tras la mal, iar munca pădurarului se încheia.

Nu a fost niciodată uşoară viaţa de pădurar pe Vaser, iar banii abia ajungeau unei gospodării cu mulţi copii. „Lunea, pădurarul urca în munte, şi soţia rămânea în Vişeu, unde trebuia să facă tocmeli la magazine. Cumpărau pe datorie tot ce era nevoie şi plata se făcea când cobora bărbatul din munte, după ce îşi încasa plata. De multe ori, abia dacă ajungeau banii pentru a acoperi cheltuielile”, spune Erwin Husak.

Organizarea muncii era una cât se poate de eficientă. Muncitorii lucrau pe timpul verii 12 ore, iar cu cât durata zilei scădea, numărul de ore era mai mic. Lucrul începea luni dimineaţa la ora 5.00, cu pauza de masă de la ora 11.00 la 13.00 şi continua până la ora 19.00. Pentru a verifica prezenţa la muncă a muncitorilor, aceştia trebuiau ca în pauza de masă să cresteze un lemn special, sarcină preluată mai apoi de către un funcţionar al administraţiei.

După o zi de lucru pe brânci, la doborât arbori, muncitorii se strângeau pentru odihnă într-o cabană unde dormeau la comun, pe cetină de brad.

De cabană avea grijă vreun copil al pădurarilor, numit caimăn. Acesta a fost şi primul „job” al lui Stefan Schiesser. „Trebuia să am grijă să curăţ vasele în care se gătea, să am grijă de foc şi alte munci de-astea. În cabană erau, la mijloc, două bârne, pe care se aşezau ceaunele, în care se punea apoi carne, sau varză, sau fasole. Trebuia să le curăţ a doua zi şi să am grijă să fie totul în ordine, pe seară, când se întorceau pădurarii”, povesteşte Stefan Schiesser.

La maturitate, însă, el a rupt tradiţia familiei şi a lăsat tăiatul de lemne pentru a deveni mecanic. Copiii săi, Stefan şi Margareta, au emigrat amândoi în Germania şi locuiesc la Nürnberg. În schimb, un nepot al fratelui său, Adrian Rudolf Suszer, duce tradiţia mai departe şi, la 29 de ani, este pădurar pe Vaser.

Monica Husak îşi întâmpină întotdeauna oaspeţii cu cafea şi chec de mere

„Am încercat în Germania, am fost şi nu m-am simţit la locul meu. M-am întors atunci aici şi fac ce au făcut bunicii şi străbunicii mei”, spune Rudolf, pe care l-am găsit în curtea lui Stefan, ajutând la strânsul nucilor.

O comunitate unică

Ţipțerul, conotație peiorativă
În unele zone din nordul Transilvaniei, printre români, denumirea de ţipţer are o conotaţie peiorativă, fiind folosită pentru a desemna o persoană prost îmbrăcată, nevoiaşă şi neserioasă. Cercetătoarea Ioana Scridon explică această semnificaţie printr-un „ecou” ajuns la români de la saşii bistriţeni. „În această comunitate de saşi, am întâlnit o femeie care era ţipţeră şi care era extrem de prost văzută de saşi, din cauză că nu era de-a lor şi venea de departe ”, spune autoarea. „În general, în comunităţile mai arhaice, cei veniţi de la distanţe, veneticii, nu erau bine văzuţi şi bine veniţi. De aici cred că vine, în general, această conotaţie peiorativă, altfel nu îmi pot explica”, mai spune Ioana Scridon.
La început, plata muncii ţipţerilor şi a austriecilor era diferită, ceea ce a atras fricţiuni între populaţii, care au dus la separarea şi mai mare a grupurilor, notează Ioana Scridon. Astfel, ţipţerii, cu toate că erau mai săraci, primeau o muncă mai grea, iar norma avea mai multe ore şi plata era mai slabă. În timp, însă, austriecii, ca Stefan Schieser, şi ţipţerii, ca Erwin Husak, au devenit o singură comunitate, căsătorindu-se între ei şi vorbind un dialect comun, influenţat mai mult de idiomul austriac. „Cei care au venit din Austria vorbeau dialectul lor, iar ţipţerii, primii dintre ei, vorbeau ceva asemănător cu saşii. Aici, cele două dialecte au fuzionat şi din ele a ieşit dialectul ţipţeresc, care înclină mai mult către cel austriac”, spune Erwin Husak.

El crede că între ţipţeri şi saşi – cel mai cunoscut grup de germani din România – există câteva diferenţe esenţiale, dar şi o oarecare similitudine. „Saşii au fost colonizaţi la începutul Evului Mediu, ca ţărani, ţipţerii, la începutul perioadei moderne, ca muncitori”, explică Husak. Asta ar fi similitudinea, respectiv colonizarea la începutul unei epoci. Diferenţele sunt însă mai mari: „dacă saşii au ajuns să formeze un grup de ţărani şi orăşeni bogaţi, ţipţerii nu au reuşit niciodată să fie cu adevărat prosperi, din salariile de tăietori de lemne şi cultivarea micilor parcele pe care le-au primit”.

Cercetătoarea Ioana Scridon crede că această perspectivă este un pic romanţată, dar, spune ea, într-adevăr, ţipţerii nu au fost niciodată o comunitate prosperă. „Din cauza specializării, nu au putut să se dezvolte foarte mult şi, totodată, au rămas conservatori”, spune aceasta.

Cât despre dialect, acesta este ca mort. Copiii fac la şcoală germana, dar cea literară, iar dialectul nu s-a transmis mai departe, la noile generaţii. Sunt puţini vorbitori tineri ai dialectului şi doar o mână de copii de şcoală primară. Subiectul este cunoscut de reprezentanţii Forumului Democrat German din România (FDGR), dar se pare că e deja prea târziu pentru a se mai interveni pentru salvarea graiului local. „Nu ştiu ce s-ar mai putea face, decât să ne vorbim noi limba, între noi, mai ales acasă. Actualmente, s-ar putea să fie maximum cinci copii care ştiu să vorbească dialectul”, spune, uşor resemnat Alfred Fellner, tânărul vicepreşedinte al FDGR Vişeu de Sus, în vârstă de 28 de ani. Copiii au asigurat învăţământul în limba germană, iar la gimnaziu fac şi ore de istoria minorităţii. Este însă o problemă cu lipsa cadrelor didactice specializate şi a existenţei locurilor libere pentru profesori.

Totuşi, comunitatea ţipţerilor nu este una despre care se poate vorbi doar la trecut. Iar aceasta nu este doar concluzia lui Alfred Fellner, care ar putea fi bănuit de politicianisme, ci a tuturor interlocutorilor. Comunitatea este împuţinată şi îmbătrânită, dar este una relativ compactă şi numeroasă. FDGR şi alţi actori, locali, se implică într-o suită de activităţi anuale, dintre care cele mai populare sunt Sărbătoarea Ţipţerilor (Zipsertreff), care are loc în august, obiceiurile de Crăciun şi Fărşangul, iarna, ori la Sărbătoarea Recoltei, toamna. „Cred că sunt o comunitate care va rezista în continuare. Există acum o generaţie, cea a celor de 20-30 de ani, care încearcă să reîmprospăteze şi să activeze ţipţerii”, spune cercetătoarea Ioana Scridon.

Cel mai mare proiect al FDGR la nivelul comunităţii ţipţerilor este crearea unei case-muzeu, separat de casa care a fost achiziţionată, nu cu mult timp în urmă, de Muzeul Maramureşului, din Sighetu Marmaţiei. „Am vrut şi noi (FDGR – n.r.) să cumpărăm casa mutată la Sighet, dar ne-am mişcat prea târziu, acum probabil vom încerca să cumpărăm alta, în care vom reconstitui o gospodărie tipică”, explică reprezentantul FDGR.

Erwin Husak (stânga) şi Iosif Zavacki, doi ţipţeri în faţa unei case tradiţionale

Până atunci, există multe spaţii comunitare în Ţipţerai, unde se pot desfăşura evenimente, precum şi pensiuni sau alte mici întreprinderi conduse de ţipţeri, care ajută când e nevoie. „Semnalele sunt destul de bune. Deşi suntem o comunitate mică, activităţi există şi cred că viitorul ne este asigurat, dar, desigur, ni s-ar putea face viaţa mai uşoară, prin deblocarea unor posturi în învăţământ sau alte măsuri administrative. Pe de altă parte, noi trebuie să dăm viaţă spaţiilor pe care le avem”, este de părere Alfred Fellner.

***

În curtea lui Stefan Schiesser e deja umbră groasă, iar lumina de miere se mai vede numai pe vârful versanţilor. De vreo două ore, bătrânul şi-a deşertat o parte din tolba cu poveşti, dintr-o viaţă grea, dar trăită din plin, alături de soţie şi copii. Ultima poveste este despre de ce nu a plecat şi el în Germania. Şi e o poveste scurtă, spusă în timp ce privirea i se rostogoleşte peste toate cele din jurul său, cu o lacrimă ghicită în colţul ochilor albaştri-albaştri: „eu nu pot da raiul de pe pământ pe un ajutor social”.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te