„Toată lumea e speriată de polarizarea care se petrece în prezent”

Interviu cu Alin Fumurescu, autorul lucrării „Compromisul. O istorie politică și filozofică”


Distribuie articolul

Alin Fumurescu are pe casă două steaguri. Unul al României și unul al Americii. Pe fiecare mașină, a lui și ale copiilor, a pus însemnul României. Urmărește presa din România. Scrie în presa din România. Fumi, cum îi spuneam în tinerețe, este din Brad. Acum trăiește în SUA. E profesor universitar. Predă filosofie politică la Huston University. Neam de neamul lui n-a mai fost pe acolo. Și Alin a ajuns unde este, pe ocolite. Mai întâi a studiat medicina la Cluj, apoi s-a făcut ziarist, a lucrat la „Nu”, la „Ziua de Ardeal”, la „Ziarul de Cluj”. A studiat științele politice, a plecat în America și destul de repede a făcut o carieră universitară. Profesorul Alin Fumurescu merge la cursuri întotdeauna cu cravată. Când toată lumea a renunțat la ea, el o poartă. E un nonconformist. Nu are facebook. O să ziceți că nici nu există. Dar a scris despre facebook într-o carte colectivă. „Ce, trebuie să fi trăit în Evul Mediu ca să știu cum a fost? Ca să vorbești despre pinguini trebuie neapărat să te duci la Pol? Poți să stai în scaun, ca Poirot, și să-ți folosești materia cenușie!”

A fost la o conferință care s-a ținut la Paris. Acolo, s-a uitat în sală și le-a spus: sunt singurul hipster din sala asta. Dacă mai e unul cu cravată, ca mine, îl mănânc. Și nu mai era.„ Când toți vor să fie altfel, sfârșesc prin a fi la fel.”
A scris o carte pe care i-a publicat-o prestigioasa editură Cambridge. Despre compromis în politică. Mai întâi au tradus-o chinezii, acum au tradus-o și românii. A apărut la Editura Humaitas. Alin vrea să fie optimist cu privire la lumea asta, chiar dacă are și câteva scenarii pesimiste. Pe ele le alungă ca pe muște. Îi place Taleb pentru că vine cu unghiuri noi, te surprinde, de aia poți să-i ierți și aroganța. Că este arogant. Pe Toqueville îl consideră genial. „Să vii în America, să stai nouă luni și să scrii o carte la care și azi te uiți cu gura căscată! Să intuiești la 1830 că în secolul al XX-lea America și Rusia vor fi cele două mari puteri rivale, asta înseamnă să fii genial!” Ce are special Fumurescu – și asta îndrăznesc să v-o spun pentru că-l cunosc, îl citesc, i-am citit cartea și am tremurat pe terase în serile răcoroase, ascultându-l: el face conexiuni pe care alții nu le fac, realizează asocieri relevante, are idei și aduce plusvaloare. Are curaj. Creează sensuri noi.

Alin Fumurescu trăiește în realitate. Interviul cu el este despre azi.

–Vii de la o conferință care a avut loc la Paris. Despre de ați discutat acolo? Care sunt preocupările actuale în filosofia politică?

–Toată lumea e relativ speriată de polarizarea care se petrece în toate societățile, la toate nivelurile, pentru că nu este un fenomen care să țină de România, de Franța sau de Statele Unite. Toată lumea încearcă să găsească explicații și soluții. Acum, este evident că fiecare vine cu propriile-i teorii, eu am venit cu a mea…

Alin Fumurescu este assistant professor la University of Houston. Prima ediţie a cărţii sale „Compromisul. O istorie politică și filozofică” a apărut la Cambridge University Press, în 2013. | Foto: Vakarcs Loránd

–Poți să prezinți pe scurt teoria ta, să ne faci o sinteză?

–Senzația mea este că, în momentul de față, această polarizare a omenirii, această radicalizare, printre care și absența compromisului – încă o dată, marea majoritate a țărilor , cele naționale ca și cele internaționale, Uniunea Europeană și așa mai departe, trebuie să aibă o explicație care să depășească contextul particular istoric sau contextul local și să acopere tot globul. Ce acoperă tot globul? Noua Media. Iar teoria mea este că Noua Media a democratizat informația într-un fel, ca să spun așa, nu știu dacă ar trebui cu ghilimele sau nu spus, mult prea mult. Dacă vrei – asta e o metaforă pe care nu am putut s-o foloesc în Franța pentru că nu știau acolo contextul – este ca la Revoluție, când au dat arme la toată lumea și oamenii au început să se împuște între ei. Cam același lucru se întâmplă acum, doar că în loc de puști s-au dat informații și dreptul de a „împușca” pe cineva cu informații. Și oamenii au început să se „împuște” între ei! Iar asta ce a creat? A creat o nesiguranță a autoidentificării. Adică, foarte mulți oameni nu mai sunt astăzi siguri, de fapt ,de propria lor identitate. Și nu mai ești sigur de propria ta identitate pentru că este prea fragmentată. Alegi una dintre ele (nu contează care: că sunt român, că sunt dac, că sunt homosexual, că sunt creștin-ortodox, că sunt comunist, că sunt ecologist, orice) și o îmbrățișezi și ții cu dinții de ea. That’s my Teddy Bear, ăsta e ursulețul meu de pluș și nu-l dau nimănui. Deci adoptă o identitate și o protejează cu orice preț, deci devine The Identity, Identitatea cu I mare. Și, în acel moment, identitățile nu mai pot fi subiectul compromisului. În al doilea rând, datorită acestor Noi Media, oamenii intră în așa-numite EcoChambers, cutii de rezonanță în care se aud unii pe alții și care amplifică ecoul. Oameni care au aceleași gânduri intră pe aceleași site-uri, schimbă aceleași păreri și în loc să deschidă dialogul de fapt se creează cutii de rezonanță în care fiecare vorbește înlăuntrul lui și amplifică propriile identități, propriile spaime, spaimele de celalălat, de alteritate, acestea fiind persoane pentru care identitățile sunt non-negociabile. Asta cred eu că este explicația.

–Și care ar fi soluția, soluțiile?

–Soluția ar fi – evident că nu se poate face prin Academic Fiat: de mâine, toată lumea să gândească într-un anumite fel- e vorba de felul în care vorbești și felul în care te referi la tine și la societate. Și aici cred că avem o problemă! Și anume în felul în care folosim cuvintele. De la cuvântul națiune până la cuvântul identitate. Așa-numitele identity politics, care cred că s-ar traduce în românește prin politicile identitare. Aceste politici identitare au explodat la început în America, acolo unde ajunge prima dată buzduganul aruncat de vremuri, după care valul vine încoace, spre Europa. Vorbeam cu colegii francezi acum două zile că și la ei au început cu politicile identitare. Problema este că politicile identitare nu sunt favorabile compromisului, pentru că – încă o dată – identitățile nu sunt negociabile. Nu poți compromite identitatea la care ții cu toți dinții. Partea bună, optimistă a lucrurile ar fi că aceste identități sunt subiectul manipulării. Poate să fie automanipulare sau manipulare. Ele nu sunt fixe, nu sunt determinate.

Să ne gândim la exemplul cel mai la îndemână pentru România: relațiile româno-maghiare. Atât timp cât eu mă identific ca român și tu te identifici ca maghiar, nu putem face niciun compromis. Atât timp însă cât ne identificăm amândoi ca europeni – care se întâmplă că fim eu român și tu maghiar – atunci avem un plan comun unde ne putem întâlni ca egali, în sensul că suntem europeni, atunci putem face compromisul.

–Noi suntem conduși de o elită politică. Această elită nu ar trebui să funcționeze în căutări de identitate și în cutii de rezonanță. Elita politică ar trebui să aibă un program. Și dacă elita se vrea europeană, atunci mulțimea va fi și ea europeană. Dacă ea vrea să se identifice ca „noi suntem români”, atunci…

–Problema este că în ziua de astăzi elitele nu mai sunt elite, în sensul că elitele nu mai conduc mulțimile ci mulțimile conduc „elitele”. Ele nu mai sunt elite pentru că se lasă conduse în loc să conducă. Aici e mare problemă și de aici avem acest val de populism care, încă o dată, merge mână în mână și cu politicile identitare. Acesta este un subiect care mă fascinează. În a doua mea carte, care urmează să apară, am studiat întemeierea Statelor Unite, și aveau aceleași discuții în timpul dezbaterilor pentru ratificarea celei de-a doua constituții, adică: noi manipulăm opinia publică sau opinia publică ne manipulează pe noi. Norocul americanilor a fost că, după cum spunea și Alexis de Tocqueville, federaliștii erau dintre cei care credeau într-o aristocrație a meritului. Cei care au reușit să se impună în noua constituție au fost cei care au spus că noi trebuie să schimbăm opinia publică, nu să ne lăsăm noi conduși de opinia publică. Asta s-a schimbat după venirea lui Thomas Jefferson la președinție în 1801, și mai mult după venirea lui Jackson în 1820, când a început epoca partidelor de masă, a organizațiilor de masă. Acestea au apărut prima dată în America, cu mult timp înainte de a apărea în Europa. Odată cu extinderea dreptului de vot, iar organizațiile partinice devin, din organizații elitiste, organizații de masă, femeile din multe state care aveau drept de vot pierd acest drept, negri liberi care votau pierd și ei acest drept, la 1820 toți pierd acest drept, astfel că nici negrii nici femeile nu mai pot vota. Noii imigranți îi acuză pe negri, alții formează un partid antimasonerie care are foarte mult succes, astfel încât se ajunge la niște încrucișări de politici identitare care te înfioară acum.

–Se repetă acum această situație?

–Da, și asta se întâmpla în absența mass-media. E adevărat, numărul de ziare explodează și atunci în America, crește foarte tare circulația ziarelor…

–Se poate face o corelație între răspândirea presei, on-line și off-line, și explozia de identități?

–Da, dar nu e același lucru între presa scrisă și presa on-line. În presa scrisă tu primești informația, ești receptor de informație, cu Noua Media tu poți să o și trimiți, devii emițător de informație. De asemenea, ai un feed-back care este o armă cu două tăișuri. Aici lumea se bucură, uite, democratizăm informația, toată lumea e egală, însă asta creează o problemă foarte mare. În prima carte (n.r. : este vorba despre volumul recent lansat și la noi „Compromisul. O istorie politică și filozofică”) am atins acest subiect însă în a doua îl dezvolt mai mult: la popor te poți gândi în două feluri. În limba română și în limba franceză nu poți exprima dualitatea „Poporul sunt” și „Poporul este” dar în limba engleză se poate spune: „The Romanian people is a hardwork people” sau „The Romanian people are a hardwork people”. Într-un caz te gândești la ei ca mulțime, în celălalt caz te gândești la ei ca o mulțime omogenă, un corp care este mai mult decât suma indivizilor și acesta este un lucru fascinant pentru că că în limbile continentale se poate spune doar într-un fel: Il popolo, Il peuple. Poporul este și nu se poate spune Poporul sunt, ceea ce este interesant pentru că, pe vechiul continent, ideea aceasta medievală a poporului ca un tot organic, care depășește suma indivizilor a rămas persistentă pentru o perioadă mult mai lungă de timp. În momentul în care tu fragmentezi corpul organic presupune o anumită ierarhie. Ce fel de ierarhie? O ierarhie a meritelor, presupune că în orice corp are anumite organe (așa cum corpul uman are cap, membre și așa mai departe), tot așa în corpul social fiecare îndeplinim un rol unic și necesar. După cum spunea fericitul Augustin: ochiul nu e invidios pe degetul mic, nici degetul mic nu-i invidios pe ochi, pentru că, deși ochiul e mai important decât degetul mic, ochiul nu poate să facă ce face degetul… Această ierarhie a meritelor și această societate a rolurilor dispare în momentul în care accepți principiul dualității abstracte, ori amândouă sunt necesare. Să nu fiu înțeles greșit: și concepția egalității indivizilor, a societății orizontale, cu contractul social încheiat între indivizi egali, dar și concepția clasică, cu o societate organică în care există o ierarhie a meritelor e la fel de importantă. În evul mediu se exagera prin principiul vertical, prin ierarhie, în societatea moderrnă se exagerează principiul orizontal. Dacă nu le ai pe amândouă intri în belea, ca să folosesc o exprimare frustă.

–Dacă ne întoarcem la compromis. El are conotații diferite aici, românul, când vede cartea ta ar fi tentat să zică: o, la asta ne pricepem! Aici s-a născut compromisul! Noi, care avem proverbele: te faci frate cu dracul până treci lacul, capul plecat sabia nu-l taie…

–Dar cu umilință lanțu-l încovoaie…

–S-ar zice că avem o lungă experiență.

–Asta am încercat să explic cât de cât în primul capitol al cărții, care apare numai în ediția românească, am spus acolo că am stat de vorbă cu foarte mulți români și m-am gândit în ce măsură compromisul la români are anumite particularități și prin ce se diferențiează accepțiunea compromisului de alte popoare. Din punctul ăsta de vedere, fiecare popor vine cu propria lui concepție despre compromis. Aș zice că noi suntem foarte apropiați de francezi, dar în același timp, avem și o componentă pur românească a compromisului.

–O componentă pur românească?

–Da, pentru că ortodoxia schimbă puțin datele problemei raportat la Franța. Per ansamblu, în retorica politică, compromisul este folosit în sens negativ. Deci niciun om politic nu se laudă spunând că am făcut un compromis, pe când de pildă, în America, Henry Clay era etichetat The Great Compromiser (Marele Compromițător) și acesta era un titlu de mândrie.

În mentalul colectiv american, Constituția a fost cel mai mare, mai magnific compromis posibil. De ce? Compromisul are două laturi: o latură care ține de negociere, de self interesting, de negociere a interesului personal, o latură economică-contractuală, business like, dar are și o componentă afectivă, în sensul că fac un sacrificiu pentru binele comun și ambele componente sunt importante și sunt în directă legătură cu cele două înțelegeri ale poporului. Astfel, dacă mergi cu concepția egalitariană a contractului social, în momentul acela compromisul devine automat o virtute pentru că suntem toți egali și contractul devine compromis.

În Anglia, în secolul al XVII-lea compromisul era folosit ca echivalent pentru contract („comper”). Dar, în momentul acela, compromisurile devin foarte instabile, facem un compromis de azi pe mâine. Ele nu rezistă foarte mult. Dacă mergi pe componenta afectivă, dacă mergi pe înțelegerea poporului ca un tot organic și te gândești la binele comun, la res publica, în momentul acela compromisul devine greu de obținut și aici vorbesc despre compromisul politic, dar se menține pentru o mai lungă perioadă de timp și e respectat de toată lumea. Sărind de la una la alta (îmi cer scuze!), aici e farmecul compromisului, are o conotație liberală, în sensul clasic al liberalismului, și are și conotația republicană, în sensul în care ne uităm la binele comun. Cum ar veni, răspunde ambelor necesități. Dacă mergi numai pe una dintre variante și te uiți ca fiind doar o negociere, o tocmeală a intereselor, este evident că, în spațiul continental european, ești tentat să spui că are o conotație negativă. Pa când dacă te uiți ca fiind un sacrificiu pe care îl face fiecare parte implicată, fiecare partid pentru bine comun, în momentul acela devine o virtute.

După o carieră de jurnalist la Cluj-Napoca, Fumurescu și-a susţinut teza de doctorat, „Compromise and Representation: A Split History of Early Modernity”, la Indiana University (Bloomington) | Foto: Vakarcs Loránd

–Machiavelli vorbește despre compromisul negativ și compromisul pozitiv, el așa le împarte, iar interpretarea iezuiților a fost că scopul scuză mijloacele.

–Da, asta îl enervează foarte mult pe Hobbes. Iezuiții aveau teoria rezervei mentale. Eu spuneau că nu-i chiar un păcat dacă – și dau exemplul clasic pe care îl folosește Hobbes –, de pildă, mergi printr-o pădure și o bandă de tâlhari te ia ostatic și, dacă te pun să promiți că le vei plăti o răscumpărare dacă îți dau drumul, iezuiții spuneau că poți să faci această promisiune, dar cu rezerva mentală că asta nu se va întâmpla în veacul-vecilor! Și aceasta, mai spuneau ei, nu ar fi un păcat pentru că ai făcut promisiunea sub rezerva mentală. Deci, nu e o minciună. Hobbes spune: în niciun caz, pentru că dacă faci o promisiune, chiar sub amenințare, atunci trebuie să o respecți. De ce? Pentru că la Hobbes, promisiunea devine baza societății, deci eu trebuie să cred ce spui indiferent dacă o faci sub amenințare…

–Și la noi, care ne aflăm la porțile Orientului, cum e?

–La noi, ortodoxia ne învață să faci ce zice popa, nu ce face popa. Dacă stai să te gândești, ortodocșii, raportat la catolici și la protestanți, sunt foarte înțelegători cu slăbiciunile omenești. Aici se fac, după cum îmi spunea Andrei Pleșu, nu compromisuri ci pogorăminte. Adică dezlegări. Da, te poți căsători și cu un protestant în anumite condiții, și după ce ai divorțat. Poți fi sigur că, în principiu, cam orice se iartă. Ortodoxia e înțelegătoare cu omul. Ne putem aminti că ortodoxia nu a avut inchiziție niciodată, nu a ars oameni pe rug, n-a avut probleme de acest gen. În schimb, unde nu compromit este în materie de dogmă. În materie de dogmă, ortodoxia nu a schimbat nimic de la Consiliul de la Niceea, din anul 325. Pe invers, cum ar veni, Biserica Catolică este mult mai strictă în raport cu Biserica Ortodoxă, de protestanți nu mai vorbesc, dar sunt mai deschise la modificările de dogmă. Într-o parte, teoria poate fi negociată, dar în practică suntem foarte stricți, la ortodocși suntem foarte lacși în practică, dar foarte stricți în teorie.

–Și asta se reflectă și în comportamentul românilor?

–Se reflectă cumva. Cu siguranță aceste lucruri au avut un impact major încă înainte de instaurarea comunismului. De fapt, asta înseamnă „Porțile Orientului”. Orientul înseamnă „merge și așa”, dar atunci când vine vorba despre valorile fundamentale, acelea nu le negociem. Dar asta este doar la nivel de teorie.

–Alin, în opinia ta, ce compromisuri care se fac și care nu se fac au marcat istoria noastră recentă?

–Vorbeam zilele trecute la Paris cu un taiwanez. Ei au o problemă relativ asemănătoare cu a noastră, pentru că ei s-au desprins în 1947 de China după victoria comuniștilor în țară și au un partid anticomunist, dar totalitar, care a făcut destule abuzuri, este un partid unic, în sarcina căruia stau și niște masacre, lucruri pe care nu le-am știut, iar, după anii 1990, Taiwanul a început să se democratizeze și, de atunci încoace, au aceleași probleme pe care le-am avut noi după căderea comunismului. Adică, au avut de decis cum negociază tranziția, au avut o serie de reparații morale pentru urmașii victimelor fostului regim, dar fără nicio lustrație. Toți magistrații și toți șefii politici au rămas acolo nestingheriți. Problema comunismului în România afectează foarte mult societatea și trebuie ajuns la un compromis pe această temă. Societatea a fost divizată începând din 1989 încoace, iar linia de fractură a fost comuniști-anticomuniști. Când zic anticomuniști nu mă refer neapărat la cei care nu au fost membri de partid, pentru că au fost și membri de partid care după ’89 au devenit anticomuniști, ci la felul în care au perceput istoria comunismului, felul în care s-au raportat la aceasta, pentru că, spun încă o dată, au fost mulți membri de partid cu funcții importante care s-au lepădat de comunism, au ajuns la o metanoia precum Pavel pe drumul Damascului. […]

–În prezent mai există această falie, raportarea la comunism? Se mai păstrează ea sau au apărut alte falii?

–Eu cred că o avem în continuare. Cred că în continuare evenimentele din 10 august dovedesc – și găsesc că asta e o chestie foarte interesantă – partea anticomunistă a României este mult mai puțin dispusă să facă compromisuri în teorie. În practică, partea dispusă să facă compromisuri cu trecutul comunist devine mult mai radicală, chiar dacă în teorie este dispusă să facă compromisuri, în practică sunt mult mai radicali. Asta pentru că în practică am avut mineriade, în practică am avut 10 august, în practică au fost bătuți oamenii de către cei care susțineau că, de fapt, hai să ne înțelegem toți, liniște și pace! Cei care erau în teorie, Piața Universității care în teorie erau foarte necompromițători – „Mai bine mort decât comunist…” – ăia nu s-au dus să dea cu bâta, ci ei au luat-o pe spinare de la ceilalți. Cei care ziceau hai să trecem peste chestiile astea n-au stat mult pe gânduri până să pună mâna pe bâtă! Și același lucru se întâmplă acum: genul acesta de diviziuni nu se rezolvă de azi pe mâine și se rezolvă, în general, nu printr-un compromis major care să rezolve problemele o dată, ci printr-un set de compromisuri minore, care durează mulți ani și în care, în ultimă instanță, biologia își spune cuvântul pentru că participanții mor, iar urmașii lor încep să uite…

–Cu alte cuvinte, e greu. Așadar, „domnule Brucan”, cât ne mai dați?

–Da, e foarte greu pentru că aceasta este o linie de fractură care este foarte greu de vindecat în timp. Să ne gândit la Spania, de pildă, după războiul civil! S-a întâmplat același lucru. Să ne uităm la Franța! Franța, de la Revoluția Franceză au trecut 250 de ani și în continuare societatea franceză este divizată cam pe aceeași linie de fractură, între conservatori și radicali.

–Dar clasa politică n-ar putea să facă ceva, să împingă lucrurile…?

–Sigur, aici este problema. Valul acesta de egalitarism-populism, care efectuează nu doar România, care se întinde peste tot și afectează și America, și Franța și Anglia i orice altă țară vreți, îi obligă pe politicieni la o astfel de atitudine, pentru că politicienii nu pot merge împotriva voinței populare, pentru că ar fi „self-defeating”. Dar pe de altă parte, dacă știi cum să folosești cuvintele, poți să educi mulțimile într-un anume fel. Din punctul acesta de vedere, eu cred, de exemplu, că un discurs bun poate să schimbe lucrurile foarte mult. Dar nu un discurs, ci un anumit fel de a vorbi care se extinde în clasa politică și promovat intenționat de clasa politică, conștientizat de clasa politică, lucru care se întâmpla de pildă – în linii mari – în America anilor 1780-1800. Existau acei [syndicators? – jurnaliști și educatori publici] care scoteau manuale și scriau ziare, care promovau această idee a promovării binelui comun și a dispoziției de a face compromisuri în acest scop. Ei spuneau că există o anumită aristocrație a meritului care vine în America de la puritani încolo și care trebuie respectată ca atare. Deci există – încă o dată – puritanii de exemplu (ăsta a fost norocul Americii – aceasta e noua mea teorie!) au reușit să întrupeze la modul practic teoria celor două forme de a te gândi la popor. Ei chiar făceau contracte în care promiteau că se vor supune și își vor alege liderii și se vor supune liderilor. Asta avea, așadar, și componenta contractului social în care au dreptul să votezi liderul și să-l îndepărtezi, însă în momentul în care l-ai ales, îl respecți!

Despre Uniunea Europeană

–În privința Europei unde avem tot problema legată de identități, în ce situație suntem?

–În momentul în care identitatea națională o ia înainte identității europene, în momentul acela oamenii nu mai sunt dispuși să facă compromisuri. Brexitul se poate cumva explica prin faptul că englezii au o istorie foarte lungă în care ei s-au simțit departe de restul Europei . Mentalitatea aceasta insulară i-a ținut pe ei să se simtă cumva altfel-europeni.

Alin Fumurescu a absolvit Facultatea de Filozofie a Universității Babeș-Bolyai şi are două masterate în științe politice, la Institut Européen des Hautes Études Internationales (Nisa) și la University of Missouri.

–Și de ce acum?

–Pentru că valul de populism o ia în diferite direcții. Asta e problema populismului, că el nu are un Dumnezeu, ca să zic așa, nu are o ideologie de stânga sau de dreapta. Iată ce încearcă să facă Macron acum: eu cred că vizează un nou populism pro-european. Populismul nu poate fi atacat cu metode raționale, de aceea el încearcă să-l neutralizeze cu un altfel de populism. Sau măcar cu metode aparent populiste. Așa a făcut, de exemplu, Lincoln, în timpul războiului civil, este o chestie de cum folosești retorica. Ea poate fi folosită spre bine sau spre rău. Problema fundamentală, așa cum o văd eu, este următoarea: Europa a pornit prost, de pe niște baze seculare și foarte aseptice, care nu pot mobiliza mentalul colectiv european. Adică; să nu pomenim despre creștinism, Constituția europeană are 3000 de pagini astfel încât nu a citit-o nimeni, spre deosebire de cea americană pe care o ții în buzunar și are 25 de pagini și o știe toată lumea. Bazele de pe care a pornit, care se vor foarte tolerante și foarte neutre face ca neutralitatea să fie imposibilă. Apropo de ce spuneam la un moment dat, o atitudine de acest fel tot trebuie să ai! Și dacă spun că nu cred în nimic se cheamă că tot am o credință, aceea de a nu crede în nimic. Acum, bătălia se va da în jurul ideii a ce fel de Europă promovăm noi în continuare. Eu, personal, în ceea ce privește valorile, aș prefera Europa Americii, dar atâta timp cât Europa nu reușește să vină cu o imagine care să fie ușor de digerat, ușor de asimilat, pe care să o îmbrățișezi cu plăcere naturală, Europa nu prea are șanse, din păcate.

–Crezi că s-ar putea așează europenii la o masă pentru a ajunge la un nou compromis?

–Nu am o viziune prea optimistă în această privință. De ce? Pentru că între liderii europeni de astăzi există o linie de diviziune profundă! Unii sunt populiști-naționaliști, întreținuți și iubiți de Rusia, care are un interes foarte clar, dincolo de orice îndoială (și asta e fascinant: toți naționaliștii iubesc și sunt iubiți de Rusia), alții sunt „aseptici”. Asepticismul ăsta neutralist, cum ar veni, nu are nicio șansă de câștig în fața afectului naționalist! Ori aici trebuie luptat cu armele afecțiunii. Adică liderii proeuropeni vor trebui să îmbrățișeze o identitate afectivă, care în momentul de față lipsește. 

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te