Tora Vasilescu: „Uneori, dacă eşti inteligentă şi ai replică, e rău de tot”


Nu îi place să vorbească despre roluri preferate, nu îi place să se gândească la turneele din anii de glorie, în schimb îi place să vorbească despre prezent. Umorul o face să se simtă puternică şi îl afişează şi astăzi cu dezinvoltură. La gala de închidere a Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF), din 10 iunie, de la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca, actriţa Tora Vasilescu a fost distinsă cu Premiul de Excelenţă pentru meritele sale artistice deosebite şi pentru contribuţia adusă cinematografiei româneşti. O întâlnire cu Tora Vasilescu este întotdeauna încântătoare chiar şi atunci când are loc după o zi lungă şi solicitantă. De data aceasta, revenirea în lumina reflectoarelor s-a întâmplat să fie la Cluj, dar timp de 40 de ani reflectoarele s-au aprins pentru actriţa Tora Vasilescu pe scenele din toată ţara.

Despre naturaleţe şi poveşti „de adormit copii”, dar şi despre România de astăzi, am stat de vorbă cu actriţa Tora Vasilescu într-o întâlnire-fulger în cadrul Festivalului Internaţional de Film Transilvania 2017.

„Eu cred că marile calităţi ale unui om sunt sinceritatea şi generozitatea. Eu cred în aceste lucruri. Aşa mi-am făcut rolurile, având aceste principii morale.” Foto: Tora Vasilescu în filmul „Cursa” (1975), regia: Mircea Daneliuc

Actorul Armand Assante spunea anul acesta la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF) că Hollywood-ul este o iluzie. Cu ce iluzie trăieşte astăzi Tora Vasilescu, la 66 de ani, după 40 de ani de carieră?

Sunt împăcată cu viaţa mea. Dacă se întâmplă ca într-o zi să plec din lumea asta şi să rămân doar o conştiinţă, mă voi gândi în urmă şi voi zice: „Mi-e drag de mine!”.

Aţi primit în acest an la TIFF Premiul de Excelenţă. Cu ce asociaţi excelenţa?

Asociez excelenţa cu laureaţii dinaintea mea, o pleiadă de stele. Doar luaţi-le numele şi vedeţi cine sunt.

Întotdeauna aţi fost admirată pentru naturaleţea pe care o aveţi pe scenă. Câtă muncă aţi investit de fapt în toţi aceşti ani?

Naturaleţea este proprie fiecăruia dintre noi, însă în cantităţi mai mari sau mai mici. De mică am avut pe scenă propriile mele trăiri. Jucam Stanislavski fără să îmi dau seama. Credeam nemaipomenit de mult în poeziile acelea pe care le recitam în clasa a treia, la Casa de Cultură din Tulcea. Ştiu că recitam o poezie proletcultistă de Nina Cassian, pe care i-am şi spus-o mai târziu, şi puneam toată pasiunea pe care o aveam în acele versuri. Aveam puterea aceasta nativă de a alătura sentimentele personajului cu propriile mele trăiri şi emoţii.

Vi se spuneau în copilărie multe poveşti?

Când eram copil, îmi imaginam şi îmi făceam propriile poveşti. Erau o evadare pentru mine. Eu am fost înfiată de tată, mama s-a recăsătorit şi simţeam o anume singurătate. Stăteam sub pătură şi îmi făceam scenarii de poveşti în care eu eram eroina principală. Şi plecau imaginile triste. Mai târziu mi-am dat seama ce influenţă aveau poveştile asupra mea. Atunci era ceva spontan. Sigur, aveam poze ale artiştilor pe pereţi. Îl aveam inclusiv pe Alain Delon, care era iubirea vieţii mele. Primul meu iubit semăna cu el. Şi chiar şi pe soţul meu îl cheamă Alain. Întotdeauna m-am gândit că, dacă aş fi faţă în faţă cu el, i-aş spune următoarele: Ne-am întâlnit, se pare, prea târziu pentru a visa împreună, dar uneori atât de mult aş vrea să fiu cu tine sub acelaşi clar de lună. Îmi pare rău că lumea nu mai apreciază poezia. Eu sunt generaţia actorilor care au recitat multă poezie şi ştiu atâta poezie că pot să vă ţin şi două ore.

Aţi pierdut vreodată controlul asupra unui rol?

Am pierdut rolul (râde). Mi s-a întâmplat să pierd controlul, în sensul că în cazul filmului rămâi la mâna regizorului şi a montajului. Ca actor îţi gândeşti într-un anumit fel racordul de stare a personajului şi te trezeşti că eşti trunchiat. Dar până la urmă nu ai controlul în nimic. Şi cred că nici nu e o calitate mare să vrei să ai controlul asupra lucrurilor. Eu încă încerc să modelez asta la mine. Să atenuez dorinţa de control.

„În general, încerc să arăt cât mai multă modestie. Nu îmi plac oamenii care cred că sunt centrul pământului. Pentru toţi destinaţia este aceeaşi. Eu cred că marile calităţi ale unui om sunt sinceritatea şi generozitatea. Eu cred în aceste lucruri. Aşa mi-am făcut rolurile, având aceste principii morale”, Tora Vasilescu, actriţă

Ce aţi învăţat de la personajele pe care le-aţi jucat?

Poate am descoperit nişte umbre în mine prin intermediul lor. Un actor are şansa de a nu juca personajele cu propriul său buletin şi astfel se poate expune firesc şi degajat. În acest fel este imposibil să nu descoperit lucruri noi despre tine. Dar, mă credeţi, sau nu, nu stau toată ziua să mă gândesc la rolurile mele. Uneori îmi face plăcere, dar nu pot să spun că stau ore în şir să mă uit la filmele mele.

„În general, încerc să arăt cât mai multă modestie. Nu îmi plac oamenii care cred că sunt centrul pământului.” În imagine, Tora Vasilescu în filmul „Probă de microfon” (1980), regia: Mircea Daneliuc

Amintirile unde le ţineţi? În minte, în fotografii, vă întoarceţi la ele?

Nu sunt genul să revin la amintiri. Îmi place să trăiesc momentul. Amintirile sunt un fel de cărămizi care te-au construit. Şi atât. Nu mă apuc să fac apologia acelei perioade. De exemplu, am întâlnit regizori pentru care dacă eşti o actriţă inteligentă şi ai replică, e rău de tot. E mai indicat să faci pe proasta.

Ce vă dă senzaţia de linişte şi ce vă face fericită în acest moment al vieţii?

În Românica de acum, liniştea pentru mine înseamnă grădina mea. Parcă nici nu îmi mai place să merg în voiaje. Poate semăn cu mama. Nu mă atrag casele altora. Mă atrage casa mea. Am un câine, un ciobănesc carpatin, de vreo şapte-opt ani şi el pot să spun că mă face fericită. Mai sunt fericită şi când nu mă doare nimic şi sunt fericită şi când râd cu soţul meu împreună pentru că avem acelaşi cod de umor. Mă fac fericită florile şi legumele din curtea mea. Mă face fericită o prietenă cu care pot discuta. Venind spre Cluj, la TIFF, am fost foarte fericită în avion. M-am întâlnit cu o doamnă care a terminat actoria, dar care acum se ocupă de afaceri. Am râs cu ea şi am uitat de toate. A fost un om cu care m-am întâlnit prima dată. Nu e minunat?

Păreţi o femeie foarte puternică. Ce vă face să vă simţiţi puternică?

Umorul mă face să mă simt puternică. În general, încerc să arăt cât mai multă modestie. Nu îmi plac oamenii care cred că sunt centrul pământului. Pentru toţi destinaţia este aceeaşi. Eu cred că marile calităţi ale unui om sunt sinceritatea şi generozitatea. Eu cred în aceste lucruri. Aşa mi-am făcut rolurile, având aceste principii morale.

Ce vă place şi nu vă place în România de astăzi?

România de astăzi nu îmi place. Punct. E o societate bolnavă şi nu mă pot adapta la o societate bolnavă. E o societate care minte mult şi o societate înapoiată pe alocuri. Eu vibrez foarte tare cu ţăranii pentru că am gena aceasta în mine, dar la ţară, în România, ai impresia că eşti uneori în Evul Mediu.

Salvarea de unde vine atunci?

Vi se pare că sunt preşedinte să vă aduc salvarea? Voi, tinerii, trebuie să veniţi cu salvarea. Uneori am impresia că trăim o perioadă de penitenţă şi că doar după această perioadă putem spera la mai bine.

Actorii, artiştii, în calitate de persoane publice, ar trebui să se implice mai mult în politică?

A lua din zbor o informaţie şi a ieşi în stradă nu duce la nimic. Am văzut asta când am stat la Golaniadă (manifestările din Piaţa Universităţii din 1990, n.r.) două săptămâni, până să ne dăm seama de toată manipularea. Şi cât de sinceri eram atunci…

Tora Vasilescu, alături de jurnalistul Cătălin Ştefănescu, după ceremonia de decernare a premiilor TIFF, ocazie cu care actriţa a fost distinsă cu Premiul de Excelenţă al Festivalului Internaţional de Film Transilvania 2017

CV

Născută în Tulcea pe 22 martie 1951, Tora Vasilescu a obţinut primul rol într-o peliculă românească pe vremea când încă se afla pe băncile facultăţii, la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti. Cursa (1975), filmul în care a interpretat-o pe Maria, este şi debutul puternic al lui Mircea Daneliuc. Rolul i-a adus primul dintre cele trei trofee pentru interpretare pe care Asociaţia Cineaştilor Români avea să i le ofere de-a lungul carierei. A colaborat cu regizori precum Lucian Pintilie, Mircea Daneliuc, Mircea Veroiu, Alexandru Tatos, Şerban Marinescu şi i-a avut ca parteneri de platou pe câţiva dintre cei mai mari actori ai vremii. Efervescenţa, vitalitatea şi naturaleţea ei au cucerit publicul în filme precum Gloria nu cântă (1977), Casa dintre câmpuri (1979), Probă de microfon (1980), De ce trag clopotele, Mitică? (1981), Glissando (1985), Cuibul de viespi (1987), Şobolanii roşii (1990), Cel mai iubit dintre pământeni (1993) sau în producţii recente ca Legături bolnăvicioase (2006) şi Q.E.D. (2013). În paralel, a jucat în numeroase spectacole pe scenele Teatrului Bulandra şi ale Teatrului Evreiesc. În ultimii zece ani, Tora Vasilescu a fost una dintre actriţele preferate de către producătorii autohtoni de seriale TV şi a dat viaţă unor personaje apreciate de telespectatorii români. De-a lungul anilor, performanţele ei au fost aplaudate de public şi recompensate de breaslă. Tora Vasilescu a fost distinsă cu Placheta de aur la Festivalul de Film Neorealist „Laceno D’Oro” de la Avellino, pentru Imposibila iubire (1983), iar în anul 2000 a fost decorată de Preşedinţia României cu Ordinul Naţional Serviciu Credincios în grad de Cavaler pentru întreaga carieră.

 

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

four × three =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te