Tour Eiffel stins, girofare aprinse


corespondență din Paris de la Ilinca Popescu 

Paris, orașul îndrăgostiților. Vineri, 13. Clișee despre care se povestește pe sărite în metrou, la terase, în restaurante, la un vin, dimineață la croissant, în viața pe care francezii o iubesc și pe care încearcă să și-o reia, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Mai atenți însă la zgomote, gesturi și la eventualul suspect de lângă ei. Trauma este caldă și un simplu bec care se sparge într-un restaurant alungă toți oamenii deja cuprinși de panică. Mașinile sunt scanate de civili și polițiști deopotrivă. În metrou, dacă până acum ochii ținteau pagini de carte ori de facebook, acum privirile sunt orientate către oameni.

Măsurile de securitate luate în Paris sunt fără precedent în istoria recentă

Măsurile de securitate luate în Paris sunt fără precedent în istoria recentă

Vineri seara, în atmosfera tipic pariziană, în zgomotul de sfârșit de săptămână al străzii, la terase au început să răsune numere. 42. 120. 200. 300. Bataclan. Restaurantul cambodgian. Concert. Republique. Stadion. A bonne biere. Le comptoir Voltaire. La belle epoque. Lumea a plecat acasă și a rămas ascunsă în siguranță timp de o zi.
Sâmbătă, în Paris se plimbau doar patrulele de poliție pe fiecare străduță, a fiecărui cartier. O siguranță care amintește pericolul. Sirenele luminau în locul turnului Eiffel, care în semn de doliu, rămâne timp de trei zile neluminat.

Nôtre Dame, punctul 0 al Parisului, de unde se numără kilometrii în stânga și în dreapta este, după turnul Eiffel, una din emblemele orașului și adună mii de turiști care, de obicei, stau mai bine de o oră la coadă pentru a intra în catedrală. Sâmbătă, turiștii s-au ferit. Câțiva o fotografiau, până să se disperseze și ei, când un om turmentat și supărat, ascuns într-un hanorac cu glugă a întrerupt liniștea, începând să vocifereze. Genunchii înmuiați ai tuturor au lăsat doar jandarmii în fața catedralei.

Terasele marilor bulevarde sunt mereu pline. Sâmbătă, oamenii și-au izolat revolta și tristețea în cartiere mai puțin reputate, la terase cât mai puțin cunoscute. «Asta nu înseamnă însă că ne vom schimba stilul de viață. Iubim terasele, cafeaua și croissantele, adorăm mâncarea bună lângă un vin la fel de bun și nu o să încetăm să ne savuram viețile », spune o mamă cu un copil în cărucior lângă ea, la o tavernă mică din Cartierul Latin. La masa de lângă, cineva citește de pe pagina de facebook Liberation : «Iar mâine, pentru a nu uita existențele curmate de gloanțe ne vom întoarce să ascultăm rock în Bataclan, să mâncăm creveți la Pețit Cambodge (…) Ne vom delecta cu spectacolul străzii de-a lungul Canalului Saint-Martin, noi, cei de origini și sexe diferite, cu convingeri și religii confruntate și acceptate și ne vom bucura de libertatea de a trăi, pe care nu ne-o veți lua niciodată. (…) Ne vom îmbrățișa între prieteni. Ne vom îmbrățișa între prietene vesele, ne vom îmbrățișa între amanți. Ne vom îmbrățișa între bărbați și femei, mândri de acest amestec seducător, ne vom îmbrățișa mândri de aceste dorințe care ridica voaluri și dezbrăca cagule». Câțiva metri mai în colo, două tinere țin pancarte cu Free hugs. Oamenii își zâmbesc trist și se îmbrățișează.

Facebook-ul aduce mărturii de-ale celor care au trăit atacurile. „Timp de o oră mi-am ținut respirația și lacrimile. Am crezut că voi muri și eu… Va mărturisesc că ultimele cuvinte ale celor de lângă mine nu au fost despre bestiile care au făcut toate astea, ci despre oamenii pe care îi iubeau. Stând în sângele străinilor și așteptând glonțul meu, am avut în față mea fețele tuturor oamenilor dragi și le-am spus în șoaptă că îi iubesc și că îmi doresc să creadă în continuare în oamenii buni”, spune Isobel pe Facebook, supraviețuitoare a atacului din Bataclan.

Pentru o seară terasele au rămas pustii

Pentru două seri terasele au rămas pustii

O altă postare este cea a tânărului care povestește cum la restaurantul cambodgian un el și o ea luau cină. După cele câteva zeci de secunde ale gloanțelor, cei doi stăteau încă la masă și se priveau deja reci. Glonțul l-a lovit pe el în stomac, iar pe ea în zona gâtului. În jurul lor, trupurile celorlalți erau deja picate. Imaginea cuplului naște întrebarea: „Oare care au fost ultimele cuvinte? Ce își spuneau ?” și, implicit, dorința de a trăi mai abundent. „Putea fi oricare dintre noi!”, spune F.X., un tânăr parizian.

În liniște, în fața localurilor atacate au fost lăsate flori, lumânări și mesaje. „Omorâți pentru nimic”, „Singurul răspuns : educația”, „Dragostea aleargă pe străzi”. Statuile au fost îmbrăcate în eșarfe pe care scrie pace și iubire, iar în fața localului Bataclan, un pianist a cântat sâmbătă de dimineață imnul păcii, melodia Imagine a lui John Lennon.

Între timp, numărul victimelor a crescut, iar locațiile au devenit o hartă care îi însumează pe toți ținerii, și nu numai, toate clasele sociale, toate orientările muzicale, toate stilurile de viață. Locații reprezentative ale vieții pariziene.

Duminică după-masa, turiștii au început să își reia listele cu obiective și să privescă orașul din Montmartre, că oricare alt turist sosit în vremuri normale în Paris. În liniște, însă. Pe deal, oamenii fotografiază. Ce se aude în fundal, este doar foșnetul și mesale înfundate ale jandarmilor care comunică între ei. În piațetă artiștilor, mașinile poliției epatează. „Ieri nu a fost picior de om pe aici. Azi au început, încet, încet să mai vina turiști. Dar ne vom continuă viețile. Nu avem încotro și nu vrem altceva. Nu vom închide Parisul și viață de aici de dragul nimănui. Au dat în tineri și asta doare și naște compasiune și revoltă colectivă. Ne identificăm cu toții în calitate de tineri sau de părinți ai lor, dar nu vom fi lașii care nu vor mai ieși la terase sau la concerte, chit că suntem momentan cuprinși de frică”, spune vânzătorul de pe stradă unde s-a filmat Amelie.

„Care e soluția la nivel politic? Cât să ne fie frică? Cât să nu vizităm din cauza fricii pe care vor s-o instaureze în noi? Fiind aici, bineințeles că am resimțit suferința, mai mult decât pe cea din Siria sau Africa, unde pentru noi sunt doar cifre, fiind departe, însă nu am resimțit pe stradă isteria prezentată în media. Am simțit doar apăsarea. Chit că ziarele sunt negre și folosesc cuvintele-cheie «carnaj», «atac terorist», «bombe», «morți» etc., pe străzi vezi doar un doliu decent, fete tinere plângând, tristețea statuilor îmbrăcate în mesaje de pace și oamenii care oferă îmbrățișări pe străzi, spune Daniel, un tânăr turist.

Dar luni viața a reînceput să intre în normal.

Dar luni viața a reînceput să intre în normal.

Împrejurul canalului Saint-Martin, ținerii au reînceput să iasă. Duminică seara însă, toate terasele au fost lăsate goale; un pahar spart, o tavă care a căzut, semnale de alarmă falsă au alungat în fugă curajul celor care, prea devreme, au vrut să arate invincibilitatea spiritului local.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

10 − ten =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te