Tudor Ganea, prozator: Ce mi-am dorit de la primul meu roman a fost să nu mă facă de râs


Dorința de a scrie i-a apărut „deodată”, în adolescență, într-o perioadă în care citea mult și repede. În liceu nu scria foarte des, în schimb, în timpul facultății, ajungea la 10-15 povestiri pe an. Dacă era mult sau puțin, să judece alții, însă cam tot ce scria, scria într-un fel despre el și… se simțea bine făcând asta. „Eu îmi sunt propria-mi temă”, mărturisește astăzi prozatorul Tudor Ganea. În urmă cu 15 ani cel mai devotat „public” al lui era un poster cu Jimi Hendrix pe care îl avea lipit deasupra biroului. Astăzi, însă, primul său roman intitulat „Cazemata” este publicat în colecția uneia dintre cele mai cunoscute edituri din România, Editura Polirom și multe librării din țară au epuizat deja stocul acestui volum.

„În ce termeni te gândești la o carieră literară?”, l-am întrebat pe Tudor Ganea în interviul pe care l-a acordat revistei Sinteza. Cu sinceritate și foarte conștient că nu va putea trăi exclusiv din scris în România, prozatorul a răspuns că, din păcate, nu se gândește la așa ceva. „Carierismul este în esența lui ceva dezechilibrat, pentru că implică o supradoză de egoism, ce te lasă singur pe balansoar, fără contrapondere. Nu cred că e OK să gândești scrisul ca pe o platformă de lansare în orice fel de carieră, fie ea şi literară. Eu scriu pentru că mă simt bine când fac asta. Sunt fericit. E atât de simplu. De ce aş vrea mai mult?”, a precizat Tudor Ganea. Arhitectul în vârstă de 33 de ani a povestit cu Revista Sinteza despre ce înseamnă să devii scriitor, despre primul său roman și despre lecțiile pe care le-a învățat de la maeștri.

clipboard01Tudor Ganea (n. 1983, București) a absolvit în 2008 Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” și este arhitect. În clasa a X-a a scris prima sa povestire, care i-a adus locul I la un concurs de proză între liceele din Constanța, la care fusese înscrisă fără știrea lui de către profesorul său de limba și literatura română. De atunci a început să scrie – în special povestiri – și nu s-a mai oprit timp de 15 ani. În toată această perioadă a fost însă unicul său cititor și critic. În 2015 participă la un curs de creative writting ținut în tandem de Florin Iaru și Marius Chivu, care îi apreciază prozele și îi dau încredere în scrisul său. Așa ia naștere proiectul unui volum de proze scurte, a căror acțiune se desfășoară în cartierul constănțean Faleza-Nord, dar care devine în fapt un roman scris pe nerăsuflate: Cazemata.

 

Cum a apărut în cazul tău dorința de a scrie? Erai în liceu, erai adolescent, a existat un cadru „romantic” care a favorizat acest pas în devenirea ta?

Dorinţa de a scrie mi-a apărut deodată, în pubertate. Furtunile hormonale de atunci mi-au adus, pe lângă acnee, şi prima povestire. Am avut norcul să dau de un profesor de literatură foarte bun – Mircea Ţuglea – care mi-a citit povestirea. I-a plăcut şi a înscris-o (fără să-mi spună) la un concurs interliceal de proză. Povestirea a luat luat locul 1. Se numea „Oameni şi mărăcini”. Personajul principal din povestire e un bătrân cu picioarele amputate. Bătrânul urcă în mâini panta unui deal. Dealul e plin de mărăcini. Când ajunge sus, se uită la sat şi (fireşte) moare. Mi s-a părut foarte profund. Am şi lăcrimat când am scris finalul. Emoţia estetică era copleşitoare.

„Cazemata” este un roman biped (deşi mai merge şi în patru labe), de la care mi-am dorit să nu mă facă de râs. Mi-era frică de asta, mai ales că i-am dat drumul cam repede în lume

„Cazemata” este un roman biped (deşi mai merge şi în patru labe), de la care mi-am dorit să nu mă facă de râs. Mi-era frică de asta, mai ales că i-am dat drumul cam repede în lume

Ce citeai în acea perioadă, ce lecturi ai descoperit în liceu? Ce scriitori? Erai interesat și de scriitură propriu-zis, de modul cum se formează textul, de meseria în sine de a scrie?

Citeam mult şi repede. Nu, nu eram atent la tehnică, la secvenţele, sub-secvenţele compoziţiei sau subtilităţilor stilistice. Intram în carnea romanelor ca un parazit. Mă umflam cât puteam apoi treceam la următorul autor. Câteodată mi-e dor de abandonul acela în lectură. Rar mi se mai întâmplă să-mi suspend ochiul rece şi să citesc cu ochiul cald. Dar când se întâmplă, e clar că am dat de (încă) un autor mare. Pentru că acolo văd eu reuşita unei scriituri excelente: în muşcătura de cobră sau înţepătura de scorpion. De altfel, am făcut un mic exerciţiu în acest sens: am încercat să-mi recitesc autorii preferaţi cu creionul-bisturiu în mână, însă după incizie m-am trezit luat pe sus de pacient şi trântit pe masa de operaţie în locul lui. Cu ăştia mari nu te joci. Sunt agresivi. Aşa mi s-a întâmplat cu Marquez, de pildă. Într-o dimineaţă m-am hotărât eu să-l disec. Am deschis „Toamna Patriarhului” şi m-am pus pe subliniat şi făcut notiţe. Eram pornit. M-am trezit spre seară, la finalul cărţii, citind „sfârşit” pe ultima pagină. Mă mâncase. Oricât aş încerca să intru cu drujba criticii în pădurea narativă a unui mare scriitor, nu reuşesc să-mi fac un luminiş. Mă rătăcesc. Şi-mi place. Astfel de naufragii am trăit (în liceu şi nu numai) pe mările unor scriitori ca: Steinbeck, Kafka, Marquez, Salinger, Preda, Cărtărescu, Hemingway, Arghezi, etc. 

„Cazemata este un roman biped, deşi mai merge şi în patru labe, de la care mi-am dorit să nu mă facă de râs. Mi-era frică de asta, mai ales că i-am dat drumul cam repede în lume. A plecat de acasă de mic. Aş putea zice că nu are cei şapte ani de acasă”, Tudor Ganea

Cât timp ai început să dedici scrisului și care erau temele care te provocau? Ce te inspira din societate, la ce detalii erai atent? Ce te-a ajutat să îți îmbunătățești formele de expresie?

În liceu nu scriam mult. Vrei 5-6 povestiri pe an. În facultate am scris ceva mai mult (cam 10-15 pe an). Scriam despre orice. Nu-mi alegeam eu temele. Tot timpul plecam (ca şi acum, de altfel) de la o „gingaşă epifanie” care-mi declanşa pofta de a o traduce, de a o stoarce de cuvinte aici. Aşa că am scris, fără metodă, despre lumina mieroasă  ce se scurge dintr-o lucarnă de pe Calea Victoriei, despre furunculul – crescut pe mana unui tânăr – care se infecta în momentele în care acesta nu scria, despre un câine care fuge cu un porumbel (vorbitor ) în gură, despre tencuiala de carne vie a unui calcan din centrul vechi, despre un bluesman care mănâncă o shaorma cu un diavol. În special despre mine. Cam tot ce am scris şi scriu este, de fapt, despre mine. Eu îmi sunt propria-mi temă.

Care era publicul povestirilor tale? Cine erau criticii? Ce te motiva să scrii în continuare?

Publicul povestirilor mele eram eu şi un poster cu Jimi Hendrix pe care l-am avut lipit deasupra biroului în timpul facultăţii. Tăiam cam tot ce scriam. Nu scăpa nimic. La două trei săptămâni reciteam ce scrisesem şi doar în 10% din cazuri păstram câte ceva. În ciuda non-valorii cu care mi-am ştampilat 90% din povestiri, scriam în continuare pentru că…mă simţeam bine. Am mai spus-o: când scriu mă simt bine. Ecuaţia are ca necunoscută un banal hedonism.

Cum a venit preocuparea pentru arhitectură și ce are în comun scrisul cu arhitectura? Te-a ajutat arhitectura să găsești un anume echilibru în scriitură, poate o coerență?

Am dat la arhitectură pentru că eram talentat la desen şi nu m-a lăsat mama să mă fac pilot de vânătoare, ca tata. Dacă ar fi să compar literatura cu arhitectura, privind zidul unei case, aş zice că ambele au la bază noţiuni/materiale asemănătoare: cărămizile (cuvintele) şi liantul dintre ele (gramatica). Amândouă îşi compun diversitatea operelor prin felul în care autorul alege să se folosească de ele. Exemplu: felul în care Gaudi  şi-a gândit Sagrada Familia îl văd asemănător modalității fractalice în care şi-a conceput Cărtărescu trilogia Orbitor. Minimalismul, în a cărui cheie şi-a scris proza Hemingway, îi găsesc o echivalenţă în modernismul arhitectului Alvaro Siza. Materialele de construcţie sunt asemănătoare, rezultatul e diferit. Dacă ar fi să extind comparaţia aş zice că rezultatul final are de trecut testul critcii/receptării publicului(în literatură) care este asemănător cu o vizită pe şantier a inspectoratului de stat în construcţii (în arhitectură). În final, aş închide comparaţia spunând că, din cauza muncii în echipă, este mai greu de greşit în arhitectură: inginerul de structura vine şi-ţi dă cu bâta în cap dacă faci o consolă care sigur o să cadă la un seism mai serios. N-ai ce face, trebuie să ţii cont de recomandarea lui. În literatură nu te trage nimeni de urechi în timp ce concepi. Eşti demiurgul demiurgilor. Şi vezi greşelile abia la sfârşit, când nu-ţi iei avizul de la ISC. 

În România, poţi să te dedici exclusiv scrisului numai în momentul în care altcineva îţi asigură subzistenţa

În România, poţi să te dedici exclusiv scrisului numai în momentul în care altcineva îţi asigură subzistenţa

În 2015 ai participat la un curs de creative writing. În ce fel te-a ajutat acest curs în parcursul tău de scriitor? Care au fost, să zicem, trei dintre lecțiile cele mai importante auzite de la Marius Chivu și Florin Iaru?

Marius şi Florin mi-au dat încrederea, pe care nu o aveam înaintea cursului, că ceea ce scriu este şi publicabil. Lor, lui Mircea Țuglea și lui Răzvan Petrescu (care este numărul unu în proza scurtă românească) le datorez luarea hotărârii de a publica. Trei lecţii? Va spun două, de fiecare – pe care le-am preluat și eu: scrie la tine în cap şi apoi pe foaie (Marius Chivu); cunoaşte-ţi personajele ca pe tine însuți (Florin Iaru).

Ce ai descoperit despre tine prin acest curs?

Că-mi place proza scurtă la fel de mult ca romanul. 

Ai descoperit prin acest curs ce este scrisul? Este talent nativ, este artă, poate fi furat de la maeștri? Ce reprezintă pentru tine?Dă-ne o definiție a scrisului.

Ca să mă folosesc de indiciile lăsate de tine în întrebarea de mai sus, aş spune că: scrisul este arta talentului nativ de a fura de la maeștri. 

Cum a început scrierea Cazematei? Te așteptai să se contureze un roman?  

Cazemata a plecat din patru proze scurte care s-au sudat într-o dimineaţă în liantul „preludiului în sol minor”(Opus5, nr.1) al lui Augustin Barrios. Nu mă aşteptam să devină roman cum nu mă aşteptam să ajungă Ţara Galilor în semifinale la euro 2016. Cazemata are două variante scrise în paralel în jumătate de an. Cea rămasă la sertar s-a îngălbenit de ciudă. 

Ce fel de roman este Cazemata? Ce ți-ai dorit tu de la el? Cât de detectivistic ți l-ai dorit? Cât de suprarealist?

Cazemata este un roman biped (deşi mai merge şi în patru labe), de la care mi-am dorit să nu mă facă de râs. Mi-era frică de asta, mai ales că i-am dat drumul cam repede în lume. A plecat de acasă de mic (aş putea zice că nu are cei şapte ani de acasă). Nu l-am dorit nici detectivistic nici suprarealist, l-am lăsat să se dezvolte după bunul plac. E un roman cameleonic, sau cel puţin aşa îmi place mie să cred. Am primit mesaje stranii de la unii cititori care-mi povesteau cum coperta, odată atinsă, le reproducea instantaneu culoarea pielii. 

„Am dat la arhitectură pentru că eram talentat la desen şi nu m-a lăsat mama să mă fac pilot de vânătoare, ca tata. Dacă ar fi să compar literatura cu arhitectura, privind zidul unei case, aş zice că ambele au la bază noţiuni/materiale asemănătoare: cărămizile (cuvintele) şi liantul dintre ele (gramatica)”, Tudor Ganea

În ce termeni te gândești la o carieră literară? Iei în serios ideea de a te dedica exclusiv scrisului, de a participa la propriul tău marketing, de a fi parte dintr-o piață literară „cu probleme”?

În România, poţi să te dedici exclusiv scrisului numai în momentul în care altcineva îţi asigură subzistenţa. Asta pentru că nu se poate trăi din scris. Aşa că nu o să mă pot dedica exclusiv scrisului niciodată (din păcate). Carierismul este în esenţa lui ceva dezechilibrat, pentru că implică o supradoză de egoism ce te lasă singur pe balansoar, fără contrapondere. Nu cred că e OK să gândeşti scrisul ca pe o platformă de lansare în orice fel de carieră, fie ea şi literară. Am spus-o şi mai sus: eu scriu pentru că mă simt bine când fac asta. Sunt fericit. E atât de simplu. De ce aş vrea mai mult?

„Am dat la arhitectură pentru că eram talentat la desen şi nu m-a lăsat mama să mă fac pilot de vânătoare, ca tata”

„Am dat la arhitectură pentru că eram talentat la desen şi nu m-a lăsat mama să mă fac pilot de vânătoare, ca tata”

Ce crezi că îi deosebește pe adevărații scriitori de veleitari?

Scriitori adevăraţi îşi taie singuri pielea cu bisturiul, dezvăluindu-ţi un spectacol de auto-disecţie în care îţi arată cum le funcţionează organele interne, cum le bate inima, cât de întinsă le este pata de steatoză de pe ficat sau pe ce uretră li s-a blocat piatra coborâtă din rinichi, cum le arată fierea plină de mâl sau plămânii înnegriți de tutun. Veleitarii nu au curajul să se înţepe cu un ac în buricul degetului.

O ultimă întrebare al cărei răspuns sperăm să cuprindă de fapt esența acestui interviu: Crezi în ideea de a te naște scriitor?

Depinde foarte mult de anturajul bebelușilor din maternitate. 

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

one × 3 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te