Un cal în lumea digitală

Despre revoluţia industrială se spune că ne-a făcut viaţa mai ușoară. Efortul fizic din agricultură sau din atelierele de manufactură a fost preluat, în mare măsură, de către noile mașini și, teoretic, toată lumea ar fi beneficiat de această schimbare. Patronii au avut de câștigat prin extinderea și diversificarea producţiei, prin creșterea productivităţii şi, implicit, a profitului. Unii dintre muncitori au fost probabil nemulţumiţi când au văzut că noile mașini le iau locurile de muncă și s-au revoltat.


Distribuie articolul

Dar industrializarea și-a urmat cursul și, în ciuda rezistenţei unora, în cele din urmă, munca manuală a fost înlocuită major de către cea automatizată. Și totuși, clasa muncitoare nu a dispărut prin apariţia mașinilor, dimpotrivă. Industrializarea a creat noi oportunităţi, noi produse, noi pieţe și, implicit, noi locuri de muncă. La un moment dat a fost nevoie de forţă de muncă adiţională pentru a susţine noile industrii aflate în plină dezvoltare. Migraţia de la sat la oraș a devenit o realitate și, în scurt timp, visul oricărui ţăran legat de glie prin munca și sudoarea generaţiilor a fost să aibă un loc de muncă și o viaţă mai confortabilă în noile centre urbane. Noile calificări din industrie au presupus şi un proces de formare de competenţe şi de dezvoltare a educaţiei. În agricultură, munca câmpului s-a transformat prin apariţia tractoarelor și a combinelor capabile să substituie efortul a sute sau mii de ţărani. Cei mai nefericiţi martori ai revoluţiei industriale par să fi fost caii, deveniţi treptat dispensabili în faţa forţei și eficienţei mașinilor.

Astăzi ni se spune mereu că inteligenţa artificială va prelua multe dintre slujbele cu care ne-am obișnuit ca fiind exclusiv produsul performant al inteligenţei umane. Avocaţii, doctorii, profesorii, psihologii, șoferii și multe alte meserii par să fie ameninţate în viitorul apropiat. Totul se digitalizează, la fel cum în urmă cu două secole totul se industrializa. Și acum, ca atunci, tehnologia e pe cale să ne schimbe semnificativ viaţa. Economia reală se transpune în spaţiul virtual. Tranzacţiile se fac on-line din ce în ce mai mult. Aplicaţiile înlocuiesc treptat drumul la bancă, la magazin, la chioșcul de presă, la primărie și, cât de curând, pe cel la medic, psiholog sau avocat. Computerul, tableta sau telefonul mobil nu reprezintă o simplă extensie a simţurilor noastre prin care cunoaștem lumea, ci un instrument absolut necesar pentru acţiune și interacţiune socială. Identitatea noastră are acum o componentă digitală și, în cel mai scurt timp, dacă nu vom exista în spaţiul virtual, ar fi ca și cum nu am exista deloc. Absenţa sau moartea digitală ar fi similare cu moartea socială decretată prin practici voodoo la vechile triburi. Ni se induce ușor ideea că, fără minime competenţe IT, vom fi în lumea digitală precum un cal în societatea industrială.

Dar „nu mor caii, când vor câinii”, ar spune unii, cu gândul la vorba poetului.

Cel puţin așa se gândește la București, unde, sub presiunea străzii, guvernul se pregătește să interzică aplicaţiile de tip „car sharing”, pentru că breasla taximetriștilor nu mai suportă concurenţa născută din evoluţia tehnologiei digitale. Am întrebat odată mai mulţi taximetriști de ce nu vor să aducă accesul la serviciile lor cel puţin la nivelul Uber. Poate că atunci lumea ar redescoperi frumuseţea de a circula cu taxiul. Dar pentru ei schimbarea nu este bună, Uber este cel care le fură locurile de muncă, este concurenţa neloială pentru că nu plătește taxe și licenţe de transport. În fine, argumentul suprem a fost că Uber nu este o companie românească, ca și cum economia ţine de naţionalism, nu de cerere și ofertă. E adevărat însă că economia de acces, dezvoltată la nivel global, nu prea cunoaște potecile tradiţionale ale corupţiei locale. De altfel, Uber a cerut mereu reglementarea acestui gen de servicii. Dar dacă se va reglementa interzicerea aplicaţiilor de car sharing și se va promova ideea că serviciile de taxi trebuie să rămână la nivel de dispecerat, atunci vom avea de-a face cu legalizarea regresului. E ca şi cum ai fi cerut în secolul al XIX-lea interzicerea motoarelor cu ardere internă sau a iluminatului electric, de dragul pasiunii pentru motorul cu aburi sau iluminatul cu gaz. Rezistenţa la schimbare a taximetriștilor din București în faţa economiei de acces dezvoltate prin digitalizare este de înţeles. Ei sunt primii dintre „caii lumii digitale”, dacă nu vor avea puterea de a se adapta noilor provocări. Adaptarea presupune efort, iar schimbarea nu este întotdeauna echitabilă, dar e mai bine să o înţelegi, să o accepţi și să o folosești în interesul tău, decât să o refuzi. Ceea ce nu e de înţeles este incapacitatea guvernanţilor de a pricepe că o societate competitivă este posibilă numai prin încurajarea inovaţiei, mai ales în noile tehnologii. Clujul e un exemplu de smart city în devenire şi nu ai nevoie de cifre pentru a vedea asta. Totul începe să fie mai atractiv, mai predictibil şi mai facil pentru locuitorii săi. De fapt, proiectul de ordonanţă pentru interzicerea aplicaţiilor de car sharing seamănă mai degrabă cu gestul unui părinte care își ceartă copilul că stă prea mult timp pe tabletă sau pe smartphone. Uberizarea sau digitalizarea economiei este o realitate pe care niciun decret nu o va putea opri, pentru că nu poţi decreta stagnarea tehnologică. Lumea se va schimba cu sau fără voia celor care temporar conduc destinele unei naţii, pentru că progresul tehnologic nu este un scop în sine, ci rezultatul ajustărilor permanente ale produselor sale la nevoile oamenilor. Pe scurt, ne place Uber pentru că ne face viaţa mai ușoară, nu pentru că am avea ceva cu serviciile de taxi. Car sharingul devine pur și simplu mai practic, mai confortabil și mai ieftin decât deplasarea cu mașina personală sau taxiul. Dar din deciziile guvernului nostru și în discursul taximetriștilor lipsește exact CLIENTUL, cel care decide în ultimă instanţă dacă un produs sau un serviciu mai este sau nu atractiv pe piaţă.

E de așteptat ca noile tehnologii 5G și dezvoltarea IoT (Internet of things) să aducă schimbări majore în accesul la servicii. Prezenţa senzorilor care măsoară diverşi parametri în viaţa de zi cu zi și integrarea informaţiei despre un utilizator cu alte date existente în spaţiul virtual vor face posibile multe dintre serviciile pe care azi le considerăm de domeniul ficţiunii. Nevoia de servicii medicale va rămâne fundamentală, dar tehnologia va schimba accesul la serviciile medicale prin consultarea sau chiar intervenţia la distanţă. E posibil ca algoritmii capabili să proceseze cantităţi uriașe de informaţii să preia multe dintre sarcinile actuale ale medicilor, cel puţin în faza de diagnostic. Poate că medicii nu vor dispărea, dar vor avea nevoie de serioase competenţe digitale pentru a se integra în lumea care se prefigurează.

Cel mai mult va fi afectată probabil educaţia. Oricum, şcoala românească este mult prea ancorată în paradigmele educaţionale ale secolului trecut, pentru a fi capabilă să răspundă nevoilor societăţii digitale. Mulţi dintre profesori sunt depășiţi deja de către elevii noilor generaţii, mult mai obișnuiţi cu tehnologia  în căutarea informaţiilor în raport de propriile nevoi. Poate că școala ar trebui să nu mai fie centrată atât de mult pe informaţie, ci mai degrabă pe modul ei de utilizare în contextul noilor tehnologii. Poate că profesorii ar trebui să aibă mai degrabă un rol de partener sau de ghid în dezvoltarea elevului și pregătirea lui pentru viitorul digital. Dar pentru asta și profesorii ar trebui să accepte propria schimbare.

Probabil că în aceeași situaţie se vor afla și psihologii sau sociologii. Vor exista mereu limite între normal și patologic, dar cine știe dacă nu cumva acestea vor fi redefinite după modele noi de dezirabilitate individuală și socială, create de algoritmi care procesează tot ceea ce facem și apoi ierarhizează după modelul de „citizen scoring” apărut deja în China. Poate că sociologii își vor redefini rolul și vor căuta să explice exact modul în care noile schimbări tehnologice vor afecta indivizii, grupurile, organizaţiile, reţelele și societatea ca întreg. Cert este că vechile metodologii bazate pe studierea populaţiilor prin extrapolarea concluziilor unei investigaţii pe bază de selecţie aleatoare a unui eșantion tind să fie înlocuite de noi metode de cercetare exhaustivă a populaţiei sau a unor segmente ale acesteia,  prin procesarea cantităţilor uriașe de informaţii, cunoscute sub denumirea de Big Data. Mulţi dintre sociologii actuali vor deveni pur și simplu irelevanţi, dacă nu se vor asocia cu IT-iști sau nu vor avea și competenţe de „data scientist”.

Riscul de a deveni un „cal digital” este valabil pentru toate meseriile pentru că impactul schimbării este aproape universal.

Modificări majore vor fi și la nivel societal. De fapt, democraţiile sunt deja supuse presiunii schimbării digitale. Reţelele de socializare creează noduri de putere alternative, capabile să mobilizeze oameni și să schimbe guverne, așa cum s-a întâmplat în Orientul Mijlociu. Politicienii au descoperit că noile tehnologii pot crea noi centre de putere și au început să utilizeze tehnologia pentru propriile interese. Fenomenul fake news, paradigma post-adevărului și utilizarea armatelor de troli în schimbarea percepţiei despre anumite evenimente, proiecte sau persoane politice au devenit banale. Campaniile electorale din ultimii ani au fost serios viciate de vizarea comunicaţională a diverselor segmente de alegători prin utilizarea algoritmilor în prelucrarea Big Data. Scandalul Cambridge Analitica a zguduit Facebook din temelii și a ridicat serioase semne de întrebare asupra siguranţei datelor noastre aflate în gestiunea marilor companii care colectează date personale. Și apoi, despre ce intimitate mai putem vorbi în condiţiile în care digitalizarea presupune înregistrarea aproape totală a parametrilor activităţii noastre de zi cu zi? Care va fi în mod real puterea marilor companii (Facebook, Google, Amazon, Netflix etc.) care stochează date la nivel global? Vor fi ele capabile să influenţeze guverne pentru a-și proteja propriile interese? E nevoie sau nu de reglementare pentru a evita situaţiile de monopol sau oligopol în gestionarea Big Data? Cum vor influenţa algoritmii luarea deciziilor politice și cum se vor redefini relaţiile internaţionale într-o lume digitalizată? Care vor fi noile vulnerabilităţi în lumea digitală și cum se vor redefini conflictele? Câtă încredere putem avea în cei care ne guvernează că nu vor folosi datele deţinute pentru a controla cetăţenii, pentru a identifica, marginaliza și exclude oponenţii politici? Va mai exista libertate în lumea digitală? Cum putem conserva sau dezvolta transparenţa datelor deţinute de guverne în faţa celor care plătesc taxe și impozite? Poate digitalizarea să încurajeze sau nu informarea, consultarea și participarea cetăţenilor la luarea deciziilor? Sunt pregătite guvernele sau companiile pentru marea reconversie profesională generată de digitalizare? În fine, care este limita tuturor acestor schimbări și care este pragul social de suportabilitate?

Iată câteva din interogaţiile care ar putea configura spaţiul de interes al decidenţilor zilei pentru a face faţă mai bine provocărilor dintr-un viitor în care putem fi actori, nu simpli martori ai schimbării. Dar ce mai poţi face când cineva crede că timpul poate fi oprit?

 

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te