Un exercițiu de imaginație: harta lui Huntington rostogolită pe Facebook


 

De Ovidiu Nahoi

Știrile false? Nimic nou. Doar că noile tehnologii le-au sporit forța, până la a le transforma în amenințare pentru societățile democratice. Remediile (din fericire) sunt și ele demult cunoscute.

Mai întâi de toate, știrile false sunt cu noi de când lumea.

În 1996, în interpretarea strategilor din tabăra lui Ion Iliescu, suprapunerea celor două hărţi (harta electorală a momentului şi harta lui
Samuel Huntington, vezi pagina anterioară) conducea către o singură concluzie: votul pentru Emil Constantinescu înseamnă sfârtecarea ţării

Să nu ne întoarcem însă prea mult în istorie și să ne oprim la alegerile prezidențiale din 1996, când Emil Constantinescu l-a învins pe Ion Iliescu în urma – probabil – celei mai tensionate bătălii electorale din ultimul sfert de secol. Nu e un secret pentru nimeni că în lupta electorală se aruncă, de când e lumea, adevăruri și minciuni, de către toate taberele implicate.

Dar unul dintre falsurile din acea campanie merită amintit în dauna altor gogonate: tabăra lui Ion Iliescu a lansat atunci o „hartă electorală” a primului tur al alegerilor, care – ce să vezi! – aproape că se suprapunea cu o alta, foarte celebră în epocă, lansată de politologul american Samuel Huntington, în cartea sa „Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”, de-abia apărută în România.

Pe scurt, autorul susținea că viitoarele conflicte globale vor fi de ordin cultural. Iar una dintre faliile culturale, cea dintre Vestul catolic și protestant și Estul ortodox trecea, dureros pentru noi, chiar pe culmile Carpaților.

Fenomenul s-a suprapus peste o serie de crize care au zguduit lumea în ultimii ani, generatoare de incertitudini, frici și fobii, amplificate si rostogolite pe rețelele de socializare. Spațiul public a fost lovit, pe neașteptate, de o boală autoimună

Pe de altă parte, distribuția voturilor din primul tur al alegerilor din 1996 îl  arăta pe Emil Constantinescu victorios în cea mai mare parte a Transilvaniei, în Banat și în București. Și pe Ion Iliescu, în rest. Să recunoaștem, un tablou al preferințelor la vot pe care, în linii mari, îl regăsim și azi.

Atunci însă, în interpretarea strategilor din tabăra lui Ion Iliescu, suprapunerea celor două hărți conducea către o singură concluzie:  votul pentru Emil Constantinescu înseamnă sfârtecarea țării.

Până la urmă, cu toată harta lui Huntington, Ion Iliescu a pierdut, dar povestea a avut un puternic ecou public. Să ne mai amintim că, tot în acei ani, un întreg construct politic, cel din jurul lui Corneliu Vadim Tudor, se baza tocmai pe formidabila mașinărie de „fake news” care era în epocă revista „România Mare”.

În ce măsură au contribuit la succesul ei profesioniști ai dezinformării din fosta Securitate rămâne un subiect de studiu pentru istorici. Cum spuneam, știrile false nu sunt deloc o invenție nouă.

Dezvoltarea reţelelor de socializare părea să multiplice posibilităţile de informare şi găsire a alternativei. Şi aşa a părut să se întâmple când,
de la Chişinău în 2009 (foto) la Tunis şi Cairo în 2011 şi apoi la Moscova, în 2011-2013, tinerii s-au organizat pe reţelele sociale

Ce le-a lipsit atunci propagandiștilor pentru a domina societatea?

Mai întâi de toate, tehnologia. Cu toate tirajele de atunci, cu adevărat excepționale, dacă e să le comparăm cu cele de azi, presa scrisă nu ajungea, totuși, în toate casele. Televiziunea publică era, într-adevăr, controlată cu mână forte de guvern, dar existau deja posturi alternative.

Dezvoltarea internetului și, apoi, a rețelelor de socializare părea să multiplice practic la infinit posibilitățile de informare și de verificare a informației, de căutare și găsire a alternativei. Și așa a părut să se întâmple când, de la Chișinău în 2009 la Tunis și Cairo în 2011 și apoi la Moscova, în 2011-2013, tinerii au ieșit să protesteze organizându-se chiar pe rețelele sociale. Accesul la informații din întreaga lume și posibilitatea de a schimba rapid mesaje în afara controlului autorității i-au făcut pe acei tineri activi din punct de vedere politic și social.

Dar rețelele de socializare aveau să devină foarte repede victime ale propriului succes. Cum? Printr-un mecanism banal.

Pe o rețea de socializare, orice utilizator capătă rolul jucat de editorul paginii unui ziar (sau al unui jurnal de radio sau tv). În organizarea redacțională clasică, editorul decide ce poate și ce nu poate să să ajungă la public, potrivit regulilor generale ale jurnalismului și, desigur, specificului și orientării generale a publicației. Regulile generale îl obligă pe editor să aleagă doar materialele despre care are convingerea că sunt adevărate. Regulile specifice îl determină, de exemplu, să aleagă între un articol cu o tentă mai pronunțat socială sau una economică. Sau între o abordare mai de stânga sau mai de dreapta. Dar toate, subsumate valorii de adevăr. Iar editorul nu decide chiar singur, ci în cadrul unei echipe de redacție.

Utilizatorul unei rețele sociale nu e ținut de astfel de reguli. El nu are contract cu nimeni, nu are nevoie să se consulte cu cineva, nu și-a asumat vreun cod deontologic, nu e obligat să retracteze sau să rectifice o informație care s-a dovedit neadevărată, nu răspunde în fața nimănui, nu poate fi sancționat. Într-o fracțiune de secundă el poate decide ce pot citi chiar și milioane de oameni în următoarea fracțiune de secundă. Și chiar dacă informația falsă primește mai târziu rectificarea sau dezmințirea cuvenită, e prea târziu. E posibil ca deja milioane de oameni să o fi rostogolit, doar pentru că le-a plăcut. La apariția dezmințirii, efectul s-a consumat deja, iar publicul este în căutare de alte senzații.

Imaginați-vă doar ce efect ar fi avut astăzi, în lumea rețelelor de socializare, vânturarea hărții lui Huntington suprapusă peste harta electorală!

Într-o redacție care măcar se pretinde serioasă, o întrebare revine mereu: „Cine spune asta?”. Cu alte cuvinte, sursa informației este esențială. Este o sursă credibilă? Este direct implicată? Este parte interesată într-un conflict? E oficial? Fără răspunsuri satisfăcătoare la astfel de întrebări, un material nu poate trece ( repet, dacă redacția are minime pretenții de seriozitate). Filtrul acesta aproape că a dispărut azi sau și-a pierdut enorm din relevanță.

Utilizatorul rețelei de socializare decide aproape instantaneu că și alții merită să vadă ceea ce lui i-a plăcut, i s-a părut simpatic dar, mai ales, a fost în linie cu propriile convingeri, fobii, frici. Că sursa informațiilor este o publicație serioasă ori un site obscur, anume creat pentru a răspândi falsuri, n-are vreo importanță.

Cum s-a ajuns la „post-adevăr”

Suma acestor decizii determinate de afinități individuale, fără vreo preocupare pentru veridicitate, a dobândit, în timp, masă critică pe rețelele de socializare.

Întâmplător sau nu, fenomenul s-a suprapus peste o serie de crize care au zguduit lumea în ultimii ani: criza financiară, criza economică și socială, criza identitară a Uniunii Europene, criza migrației. Ele însele generatoare de incertitudini, frici și fobii, aceste crize au fost, apoi, amplificate de aceleași incertitudini, frici și fobii rostogolite pe rețelele de socializare. Spațiul public a fost lovit, pe neașteptate, de o boală autoimună.

Așa s-a ajuns ca Dicționarul Oxford să aleagă drept cuvânt al anului 2016 expresia „post-adevăr“. Aceasta se referă la situația în care faptele și datele verificabile și verificate contează mai puțin în formarea opiniei generale, în raport cu propriile convingeri și percepții.

Cu alte cuvinte, după cum remarca la începutul anului o excepțională analiză din Le Monde, adevărul nu mai este linia de bază, faptele nu mai sunt fundamentale. Persoanele publice pot lansa de acum știri false cu bună-știință, fără vreo considerație pentru adevăr – și pot, evident, să beneficieze de pe urma lor. Informațiile false contribuie, în cele din urmă, la crearea unei „bule cognitive“ și fiecare ajunge să se închidă în propriile convingeri – este adevărat, nu probate de fapte și date concrete, ci validate doar de propriile convingeri.

Anul trecut, „post-adevărul“ a lovit din plin în cazul celor două alegeri care au zguduit lumea: referendumul privind Brexitul și alegerea lui Donald Trump ca președinte al Americii.

Anul trecut, „post-adevărul“ a lovit din plin în cazul celor două alegeri care au zguduit lumea: referendumul privind Brexitul şi alegerea lui Donald Trump ca preşedinte al Americii

Anul 2017 pare să marcheze un moment de cotitură

Consecințele campaniilor de propagandă, dezinformare, promovare a fricii și a discursului urii, rostogolite mai mult sau mai puțin conștient în mediul virtual, au devenit suficient de clare. Autoritățile au toate motivele să le considere adevărate acte de agresiune și să răspundă în consecință. Ceea ce începe să se întâmple. La nivel european, dar și în state-membre au apărut adevărate unități de răspuns la campaniile de dezinformare.

Mediile main-stream – ele însele aflate în criză – au sesizat la rându-le pericolul și au creat adevărate alianțe împotriva știrilor false.

Marile companii IT – cum ar fi Facebook, Google sau Twitter – au început, în sfârșit, să se miște și să imagineze modalități de răspuns și, mai ales, de avizare a cititorilor.

Dar, până la urmă, răspunsul eficient la dezinformare și propagandă rămâne cel aflat din toate timpurile la îndemâna guvernărilor responsabile: buna administrare și educația.

Ideea este de a acționa exact asupra punctelor slabe, exploatate de campaniile menite să submineze încrederea oamenilor în instituțiile democratice: corupția, inegalitățile de toate tipurile, excluziunea, insecuritatea de orice fel.

 

Ovidiu Nahoi, jurnalist român, este redactor-șef al Radio France Internationale Romania. Și-a început cariera în 1990 în cadrul primului post de radio independent din România, Unifan/Uniplus, ca prezentator si redactor de știri. A urmat o activitate intensă în presa scrisă, la publicații precum Ora, Privirea, Agenția de Presă Mediafax, Evenimentul zilei, Adevărul. A fost reporter de politică internă, apoi șef de secție și redactor șef adjunct, publicist-comentator și editorialist. În perioada 2010-2011 a fost corespondent la Bruxelles pentru ziarul Adevărul. A fost în același timp colaborator și realizator de programe la mai multe posturi de radio și televiziune, precum ProTV, TVR, The Money Channel. Este colaborator permanent al revistei Dilema veche și a realizat la TVR1 emisiunea săptămânală Geopolitice.

 

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

8 − 7 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te