Un oraş greu de ucis: „Hiroshima” României

Zlatna, Târg de Aur altădată, pare un oraş ghinionist. Creat din pofte şi patimi, la îndemâna marilor imperii sau a unui dictator nebun, locul acesta n-a cunoscut liniştea. A trăit când prea bine, când prea rău. Lovit de poluare şi de foamete, de toate crizele lumii moderne, cu greu puteai să te gândeşti în Zlatna la viitor. Dar iată că se înfiripă viaţa după minerit…


În 13 ani, Hiroshima a renăscut după ce a fost lovit de bomba atomică şi a devenit un mare centru industrial şi comercial al Japoniei, deşi a fost distrusă în totalitate şi a pierdut 140.000 de locuitori. La o lună după bombardament, au început să se întoarcă supravieţuitorii. Au recuperat ce s-a mai putut din ruine şi viaţa a început din nou în Hiroshima, chiar dacă oamenii locuiau în adăposturi improvizate, nu existau locuri de muncă, iar mâncarea era puţină. Exact când începeau să-şi refacă vieţile, locuitorii Hiroshimei au fost loviţi de o altă tragedie. Pe 17 septembrie, la miezul nopţii, oraşul a fost lovit de taifunul Makurazaki, care a ucis şi rănit încă 3.000 de persoane. Oraşul, şi aşa ars, a fost măturat de furtună şi adăposturile improvizate au fost puse la pământ. Oamenii au pierdut şi puţinul pe care reuşiseră să-l salveze dintre ruine.

Deşi unii spuneau că nimic nu va mai creşte în Hiroshima timp de 70 de ani şi că nimeni nu va mai putea locui acolo, la scurt timp după taifun, în cele câteva săptămâni calde de toamnă, primele fire de iarbă au început să crească prin ruinele arse ale Hiroshimei, readucând speranţa în sufletele oamenilor.

La mai bine de 10.000 de kilometri de oraşul japonez despre care o lume întreagă ştie ce i s-a întâmplat, într-o altă „Hiroshimă”, a noastră, una anonimă, şi-au trăit „Apocalipsa” 12.000 de oameni, din care au mai rămas vreo 8.000. Trăiau în iadul poluării, şi carnea le luase miros de acid. Dacă trăiau. Cei puternici o duceau până spre 70 de ani.

Dar, într-o zi de primăvară, acum 13 ani, pâcla de gaz toxic pe care o pufăiau hornurile din Zlatna a rămas încremenită deasupra oraşului, ca o farfurie goală. Apoi s-a lăsat încet-încet peste oameni, pământuri şi ape. Se închisese Combinatul Metalurgic. Aşa a venit sfârşitul unui chin şi începutul altora.

În timp ce România îşi vedea mai departe de grijile ei, foştii mineri şi familiile lor au rămas să scormonească în ruine ca să supravieţuiască. Încet-încet şi, despre asta am să vă povestesc, în „Hiroshima” românească s-a organizat supravieţuirea. Şi speranţele au început să apară din nou în sufletele oamenilor.

Dar, ca un blestem, din când în când, peste trupul descompus care se zbate să renască, vin nepoftite veşti despre moarte.

 Inginerul de dezvoltare şi patronul fabricii „Alba Aluminiu” Zlatna în laboratorul propriu de cercetare

Inginerul de dezvoltare şi patronul fabricii „Alba Aluminiu” Zlatna în laboratorul propriu de cercetare

ISIS şi Zlatna. Ghinionul

Sfârşitul iernii lui 2016. Agenţia Reuters dă publicităţii un raport în care Zlatna apare ca furnizor de materiale folosite pentru producerea armamentului. Studiul realizat de Institutul pentru Studierea Armamentului utilizat pe timp de Conflict (CAR), la solicitarea Uniunii Europene, a scos la iveală faptul că 51 de firme din state precum România, Austria, Turcia, Brazilia, Rusia, Statele Unite au produs, au vândut sau au livrat peste 700 de componente utilizate de organizaţia teroristă Stat Islamic în fabricarea de dispozitive explozibile improvizate. Materialele au fost găsite într-un depozit al ISIS în Irak, la Tikrit, în timpul celei de-a doua bătălii din 2 martie -17 aprilie 2015

Potrivit Raportului CAR, „etichetele lipite pe câteva butoaie de pastă de aluminiu descoperite în locul indicat (depozitul capturat în Tikrit – nota red.) indicau prezenţa unei substanţe care fusese produsă în lunile august şi octombrie 2014 de către trei fabricanţi diferiţi: Aldoro, în Brazilia; Alba Aluminiu, în România; şi Sunrise Aluminium Pigments, în China. Cele trei companii au vândut pastă de aluminiu către trei companii turceşti având sediul în Istanbul, pe numele lor: Gültaş Kimya, Marikem Kimyevi ve Endüstriyel Ürünler and Metkim.”

Aluminiul amestecat cu îngrăşământul se spune în acelaşi raport, este unul dintre cei mai întâlniţi explozibili artizanali utilizaţi de ISIS în Irak şi Siria. Pe câteva bidoane, etichetele indicau producătorul din Zlatna. Acestă „Alba Aluminiu” Zlatna este una dintre puţinele societăţi comerciale din Zlatna apărută după căderea industriei comuniste şi care se menţine pe linia de plutire în acel oraş. Specializată în producţia de pulberi şi paste de aluminiu, firma a preluat o secţie a vechiului combinat bazându-se pe tradiţia industriei chimice din oraş şi supravieţuieşte datorită faptului că exportă cea mai mare parte a producţiei realizate în Europa, America şi Asia, dar şi pentru că este singura care produce pastă de aluminiu în tot estul Europei.

Patronul Ion Dragnea, un inginer chimist din Bucureşti, a cumpărat secţia din Zlatna în 1999, după ce acolo avusese loc o explozie. Apoi a reorganizat producţia la începutul anilor 2000. „Fabrica noastră produce pigmenţi de aluminiu pentru lacuri şi vopsele şi pastă de aluminiu pentru beton celular autoclavizat, acele BCA-uri pe care le ştiţi. Livrăm produse peste tot în lume, începând cu Statele Unite, America de Sud, Asia, Otrientul Mijlociu şi-n toată Europa, dar cel mai mult în Marea Britanie. În toate ţările în care livrăm avem distribuitori, care cumpără de la noi şi revând pe piaţa locală, către clienţii lor. Unii distribuitori ne sunt cunoscuţi, şi asta e bine pentru continuitatea afacerii, dar clienţii distribuitorilor noştri nu ne sunt cunoscuţi şi nu avem cum să-i ştim. Noi am livrat pasta de aluminiu clientului nostru din Turcia, Marikem, care ne este şi prieten, dar nu avem cum să ştim ce se întâmplă cu produsul nostru după ce ajunge la el. Nici el nu are cum să controleze cine îl cumpără. Pasta asta se poate folosi la orice, chiar şi la vopsit tabla sau uşile sobelor. Singura soluţie pentru stoparea fenomenului ar fi închiderea graniţelor între Siria şi Turcia, altfel nu poţi împiedica comerţul. În altă ordine de idei, această pasta conţine benzină şi dacă, n-ar fi avut-o, puteau folosi orice component pe bază de benzină sau chiar benzină. Nimeni nu poate restricţiona comerţul cu benzină şi nu-l poate controla. Este regretabil ce se întâmplă, dar trebuie să fim realişti şi să luăm măsuri la nivel politic”, ne explică Ion Dragnea întâmplarea de a fi ajuns în Raportul CAR privind armamentul ISIS.

Din locul acesta au pornit câteva bidoane de pastă de aluminiu spre Orient. Şi asta l-a făcut din nou „celebru”

Din locul acesta au pornit câteva bidoane de pastă de aluminiu spre Orient. Şi asta l-a făcut din nou „celebru”

Nicicând viaţa nu fu prea uşoară-n Zlatna

Vechea fabrica din Zlatna a fost înfiinţată în 1976 pentru a produce pulberi de aluminiu destinate industriei de construcţii uşoare din România. În 1999, această companie de stat a fost privatizată, noua companie luând numele de „Alba Aluminiu”. În 2001, compania a început producţia de pigmenţi de aluminiu. Ulterior, s-a dezvoltat o divizie de pastă de pigment, care a devenit acum o parte principală a afacerii, pasta de pigment fiind foarte căutata. Are 65 de angajaţi, muncitori şi laboranţi locuitori din oraş, foşti angajaţi ai vechiului combinat. Și un sediu refăcut după exploziile de la sfârşitul anilor ’90, înainte să fie privatizată. Atunci au murit doi oameni. Dar în alte trei explozii, mai muriseră patru. Când a cumpărat-o Ion Dragnea cu 50 de mii de dolari, era o ruină. A refăcut-o în scurt timp şi a dat drumul la producţie. De atunci n-a mai fost nicio explozie în fabrică şi an de an, producţia şi cifra de afaceri au crescut.

„Am avut noroc că, imediat după ce am pornit producţia, a fost cerere de la fabricile de ciment autoclavizat, care sunt destul de multe – unsprezece în toată ţara – şi apoi a început boom-ul imobiliar, se construia foarte mult şi era nevoie de pasta de aluminiu pentru BCA. Timp de zece ani, Zlatna a fost considerată zonă defavorizată şi am avut facilităţi, iar asta ne-a ajutat mult”, mărturiseşte patronul companiei.

Ion Dragnea are acum 65 de ani. În timpul comunismului, a lucrat într-o fabrică de beton celular autoclavizat din Bucureşti ca inginer, iar fabrica aceea avea nevoie de pasta de aluminiu, după care Dragnea era trimis regulat la Zlatna. Aşa i-a cunoscut pe cei de aici, iar „meseria”, mărturiseşte el, a învăţat-o de la Florea Ilie, un chimist local, cel care înfiinţase şi fabrica mamă din Zlatna.

Vine de la Bucureşti şi stă o săptămână-două pe lună în Zlatna. Are trei copii, doi dintre ei îl urmează. Un băiat este director comercial în fabrică, iar fiica îşi dă doctoratul în chimie la Bucureşti. Soţia are şi ea planuri legate de Zlatna. A cumpărat douăzeci de hectare de teren în Munţii Apuseni, suprafaţă pe care a terasat-o şi pe care, în primăvara asta, a umplut-o cu puieţi de meri şi pruni. Şapte mii de bucăţi. În jurul acestei livezi, împreună cu alţi prieteni arhitecţi şi artişti, vrea să amenajeze un sat dacic.

Fabrica funcţionează acum după toate standardele în domeniu, are utilaje noi, deşi pentru unele au fost nevoiţi să facă singuri proiectul şi să le confecţioneze la comandă în atelierele unor fabricanţi din Buzău. „Procesele tehnologice, precum şi diversele tipuri de produse, au fost dezvoltate în urma cercetărilor proprii efectuate în departamentul de cercetare-dezvoltare al companiei. Nicăieri în lume nu există furnizori de tehnologii pentru fabricarea unor astfel de produse”, spune Liviu Milea, director de marketing în cadrul societăţii.

„După ce industria chimică din România s-a prăbuşit, nu numai că nu avem tehnologie, dar nu mai avem nici specialişti. Am cerut la Minister să ne aprobe înfiinţarea unei clase de specialitate la o şcoală de aici, dar nu s-a putut. Nu găsim tineri care să vină să lucreze în locuri ca acesta şi poate că unii ar deveni buni meseriaşi, chiar dacă nu ştiu mare lucru când ies din şcoli, dar nici nu au dorinţa de a învăţa meserie. Ce constat la tânăra generaţie este lipsa de dorinţă de a şti. Suntem în situaţia în care lucrez cu ingineri «tineri», precum domnul Grigore, care are 70 de ani şi colegul lui de grădiniţă, care are 74. Ei sunt specialiştii noştri în proiectare şi dezvoltare, pe ei ne bazăm”, spune Dragnea în timp ce ne conduce în laboratorul fabricii.

Dacă inginerii specialişti sunt greu de adus, laboranţi tineri se mai găsesc. Sanda şi Sorina au venit în fabrică imediat după ce au absolvit liceul, iar acum sunt experte în domeniu. Ana, Nicoleta şi Maria Iriza au lucrat în vechiul Combinat, dar condiţiile din laboratorul noii fabrici li se par mult mai bune. Salariile sunt în jur de 2.500 de lei, iar faptul că n-au fost nevoite să plece în străinătate să-şi caute de lucru a fost un noroc. Au aflat şi ele despre cum pasta de aluminiu produsă aici a ajuns bombe în mâinile jihadiştilor şi li se pare revoltător, o pun pe seama răutăţii şi prostiei umane. „Când lucrăm, nu ne gândim că facem ceva periculos, e la fel ca atunci când faci ciocolată, ştii că faci ceva util pentru oameni. Din produsele de aici oamenii fac materiale de construcţii şi vopsele, cerneală tipografică, vopseaua de pe pixul acela sau cea de pe maşina de afară. Să nu-şi imagineze nimeni că producem explozibili! Nici cei de la fabrica de chibrituri nu produc incendii! Nu materialele ucid, oamenii o fac”, spune Maria Iriza în timp ce amestecă ceva care chiar seamănă cu ciocolata, într-un flacon de plastic.

Laboratorul, alb ca laptele, curat, luminos, e plin de plante care arată că nu-i atât de periculos pe cum s-ar crede. Ni se arată bidoanele, sunt ca acelea fotografiate în depozitul jihadiştilor, metalice, pot conţine 25 de kilograme de pasta de aluminiu şi sunt importate din Italia pentru că respectă anumite norme obligatorii pentru transportul pe mare.

Autorii Raportului CAR au primit informaţii chiar de la fabrică, cei de la Zlatna au răspuns tuturor întrebărilor şi au fost de acord cu publicarea raportului la final, fapt pentru care au primit şi mulţumiri. Dar, multe zile după aceea, în Zlatna n-a mai fost linişte. Presa şi toţi cei interesaţi au năvălit cu întrebările.

Iar făbricuţa de pe fosta platformă a Combinatului Zlatna va continua să producă paste şi pulberi, să exporte în cele 30-40 de state ale lumii, să-i concureze pe germani, să se prezinte la târguri internaţionale şi să dezvolte noi produse, până când ghinionul îi poate arunca, din nou, în vâltoarea ştirilor de pe frontul invizibil al morţii.

Fostul tribunal al oraşului, o clădire monument istoric, trebuia renovată în două luni şi nu a mai fost terminată nici după patru ani

Fostul tribunal al oraşului, o clădire monument istoric, trebuia renovată în două luni şi nu a mai fost terminată nici după patru ani

După 13 ani de la Apocalipsă

„În vechea aşezare Ampellum, înfiinţată de romani în anul 158, cu scopul de a exploata aurul şi argintul, pe la 1747 se construia prima uzină de topit minereurile neferoase. Exploatarea de adâncime creşte necontenit de-a lungul timpului, iar din 1965 se fac investiţii majore în combinat, prin construirea cuptorului cu vatră pentru topirea concentratelor cuproase şi a instalaţiilor pentru obţinerea sulfatului de cupru, de magneziu sau a acidului sulfuric ori a pulberii de aluminiu. Între 1982 şi 1988, se ridică, distrugând o parte a vechiului oraş roman, noua uzină chimică, proiectată să producă anual 30 de mii de tone de cupru electrolitic. Deja, în 1997, bucătarii nu aveau cui să mai gătească la combinat, în 2004 intrând în lichidare voluntară şi uzina veche. De atunci şi nu se ştie până când, cele 92 de procente de şomeri locali, dacă nu s-au îndepărtat de Zlatna, au rămas să scoată, să dezmembreze şi să taie urma de fier ce a mai rămas în măruntaiele combinatului, jinduind la uzina veche încă bine păzită.”

Şi a avut dreptate autorul descrierii din revista Igloo să spună „nu se ştie până când”, căci Zlatna n-a ieşit nici azi cu totul din hăul în care s-a zbătut după decesul Combinatului. Şi astăzi i se mai văd oasele goale profilate pe cer, scheletele de beton din care n-a mai rămas mare lucru, doar urme ale unor mâini neputincioase care au zgâmâit găuri în carnea zidurilor.

Şi astăzi mormanele de moloz şi resturi carbonizate umplu valea însoţind cu umbra lor trista întâmplare. „S-a petrecut într-o dimineaţă, era şapte, şapte şi ceva, am deschis geamul şi n-am văzut ţipenie de om pe stradă. A fost ca într-un film urât. Cu o zi mai devreme, la aceeaşi oră, când deschisesem geamul era o forfotă grozavă, oamenii mergeau grăbiţi spre combinat, maşini, autobuze. Acum, dintr-o dată totul se oprise în loc. Oraşul era pustiu. Se închisese uzina. Din ziua aceea am ştiut că urmează greul. Până atunci, oamenii ştiau că au unde să se ducă, luau salariu, aveau o masa caldă, o pâine pentru acasă. De atunci însă toate astea nu mai erau. Nu aveam idee ce va urma”, povesteşte, pentru prima dată şi cu greu convinsă, despre cum a început supravieţuirea în Zlatna, Adina Zavragiu.

Este născută în Zlatna, lucrează ca secretar al Primăriei şi în computerul său de pe biroul are toată istoria chinului ce a urmat. Dar mai mult îl are în minte. „Nu era de trăit aici nici înainte. Combinatul infecta aerul, hornul de pe deal scotea noxele şi le împrăştia peste dealuri prin toate văile. La 10-11 ieşea bunica şi ne băga în casă, ne lua de la joacă, ne zicea să intrăm că vine aerul rău. Era atât de acid aerul, încât ardea frunzele, găurea hainele, ciorapii femeilor. Bunica avea saci de pânză pe care la amiaz când se lăsau noxele îi punea peste tufele din grădină, să nu le atace. Frunzele de napi, mari şi cărnoase, deveneau găurite ca sitele, scorojite de acid arse pe margini. Arătau ca pergamentul. Copiii creşteau cu spaima faţă de aer, învăţau că nu era bine să respire tot timpul. Spre deosebire de alte locuri din lume aici nici aer nu aveam. Şi cu toate astea, când s-a oprit otrava i-am văzut pe toţi distruşi. Pur şi simplu nu ştiam ce e de făcut. Poluarea mâncase aerul şi pământul, când ploua curgea acid din cer. Apele erau şi ele toxice, iarba nu era bună, nu puteam creşte animale, pur şi simplu nu vedeam scăpare.” Șomajul ajunsese peste 90%. Mai mişcau prin oraş doar gunoierii şi poştaşii.

„Într-o zi ne-am adunat la primărie şi domnul primar zice: plec la Bucureşti, am pe unul care ştie pe cineva de la Banca Mondială. Sincer, nu mai ştiu dacă erau rude sau doar se ştiau, dar l-a ajutat şi a ajuns la cei de la Banca Mondială de s-a tânguit acolo”, îşi aminteşte Adina Zavragiu. „Cei de la bancă l-au ascultat şi au zis: domnu’ primar, mergeţi acasă şi faceţi o listă cu problemele pe care le aveţi, cu toate, ca să vedem cum le putem integra într-un proiect mare. A venit acasă şi aşa am făcut. După discuţiile cu cei de la Banca Mondială am constatat că ce nouă ni se părea prea mult, lor li se părea prea puţin. Ei au vrut un proiect mare, integrat si cu partea de ecologizare si cu cea de refacere. Aşa că am fost prinşi într-un memorandum în la punctul doi figurau Zlatna şi Copşa Mică, cele două oraşe cu mari probleme, care urmau să beneficieze de finanţare totală, adică fără cofinanţare. Erau 60 de milioane de euro. Aveam nevoie de aceşti bani ca de aer, ca de aerul pe care nu l-am avut niciodată. Din 2006 până în 2010 trebuia încheiat acest proiect, dar multe s-au întâmplat în anii care au urmat şi de multe ori n-am avut noroc.”

În 2008, Guvernul României a preluat finanţarea proiectului pe care Banca Mondială îl ducea tot mai greu. Premierul de atunci credea că economia noastră duduie şi-şi poate permite. Însă, ghinionul a venit de data asta din Vest şi criza mondială a paralizat România, şi, ca urmare, lucrările de la Zlatna. Guvernul n-a mai avut bani să finanţeze refacerea infrastructurii oraşului şi tot ce începuseră se ruina văzând cu ochii. În următorii ani proiectele au trecut pe finanţare europeană, dar era deja târziu. Şi nici de acolo banii n-au venit continuu, sincopele costând adesea mai mult decât lucrările iniţiale. „Dacă începi ceva şi laşi neterminat, se deteriorează mai repede, se fură, se strică, ai investit degeaba”, explică primarul Silviu Ponorean. „Noi am avut ghinion, am mers cu un pas în faţă şi doi în spate. Timpul nu a lucrat pentru noi. Am început în 2007 şi iată, nici azi n-am terminat”.

O altă dificultate a acestui oraş a fost că cele 18 sate care îi aparţin n-au putut beneficia de fonduri pentru zona rurală, fiind considerate oraş, iar zona a fost declarată, ca şi Delta Dunării, zonă protejată şi impozitul redus la 50 %. Aşadar, aproape deloc bani la bugetul local. „Care cum venea întreba – de ce să investim aici, domnule dragă, ne trebuie un oraş în care angajaţii noştri să aibă şi cum să se relaxeze când ies de la lucru, continuă Ponorean. Vă daţi seama, noi eram un cimitir de ruine, de unde să începi? Aşa că am pornit cu curăţarea şi ecologizarea. Am amenajat cursurile apelor, iar asta n-a fost simplu, erau nişte ravene de nu se vedea tractorul din ele. Aţi văzut colina de la intrare? Acolo era un morman de steril, l-am neutralizat şi am plantat salcâmi. S-au prins, spre surprinderea noastră. Am reuşit să cumpărăm terenul combinatului, o parte din el, 14 hectare şi l-am curăţat de ruine, am făcut parc industrial şi l-am dat la firmele care voiau să investească. De aceea avem câteva. O fabrică de mobilă, una de pantofi, una de aluminiu, alta de sulfat de cupru şi încă una de zincare. Apoi am trecut la drumuri, apă, canalizare. În 2009, am terminat o staţie de sortare a deşeurilor, pe când nici Alba nu avea. Avem cel mai întins oraş, 25 de kilometri pătraţi, vă daţi seama cât de greu a fost să introducem apa, canalizarea pe suprafeţe atât de întinse, 88 de kilometri de conducte s-au băgat în Zlatna. Am făcut un ştrand, un patinoar. Am zis să aibă angajaţii investitorilor unde să se relaxeze, să nu mai fie asta o piedică. Dar nu sunt toate cum trebuie, mai avem mult de lucru.”

Zlatna este un permanent şantier

Zlatna este un permanent şantier

O noutate: miere şi lapte de Zlatna

După câteva săptămâni mai călduţe, pe piscurile Zlatnei a răsărit iarba. Pornim spre satele oraşului, pe drumurile încă neterminate. Mergem cu maşina de teren prin pulbere şi mormane de pământ, câte un excavator se dă la o parte să ne facă loc. Se lucrează la canalizare. Lăsăm pe partea stângă ruina unei clădiri cândva majestuoasă – a fost tribunal şi apoi şcoală, are două sute de ani. Ar trebui să fie gata renovată demult. Conform anunţului de pe zid, din 2012. Se promitea finalizarea în două luni. Dar n-au mai venit banii de la Agenţia Română de Dezvoltare Durabilă. Nici promisiunea n-a fost durabilă.

Ajungem în curtea lui Iancu Gheorghe, care a fost miner timp de 25 de ani, iar acum creşte albine. Are 120 de stupi în curte şi alţi 120 în altă vatră, în transhumanţă. Are şi câteva tone de miere în butoaie. Creşte albine de câţiva ani, n-ar fi putut s-o facă înainte. „Nicio albină n-ar fi avut din ce trăi în Zlatna, de unde să culeagă ea ceva? Dar s-a curăţat cerul, s-au curăţat şi pământul, şi iarba. Se fac florile – slavă Domnului! –, se face şi mierea. S-a dat drumul la agricultură, au început să crească oi, s-au făcut grădini…ne revenim încet-încet”, ne povesteşte el.

E nemulţumit că n-a ajuns apa curentă până la el, dar primarul îi promite că, într-un viitor proiect, o să tragă apă şi până dincolo de pod. Trebuia să mai pună o pompă şi „ieşeau din sumă”, dar o să rezolve cumva. Omul e nemulţumit, lasă stupii şi se ţine după primar cu întrebările: „Da ce sunt eu, domn’ primar, cetăţean de rangul doi? Eu de ce să n-am apă?” Primarul bombăne pe sub mustaţă, să nu-l aud: „Şi eu pentru Bucureşti am fost primar de rangul doi… aşa să ştii!”.

În Zlatna cresc acum peste 20 de mii de oi şi chiar în primăvara asta vine un cumpărător din Spania să achiziţioneze miei, a sunat la primărie. Primarul a anunţat toţi ciobanii, să se asocieze şi să negocieze en-gros, fără intermediary, ca să scoată un ban bun. Primarul îl ştie pe spaniol, e de încredere, va plăti bine.

La una dintre porţi, pe pietonala din centrul oraşului, văd un anunţ: „Vând lapte de vacă 2,50 lei litrul”, alături, pe tablă, e şi o văcuţă veselă pictată cu vopsea. Ne întâmpină domnul Dudaş, care are peste 70 de ani şi stă la vânzare. Nepotul lui se ocupă de afacere, dar este sus pe munte, la turmă. Au 20 de vaci şi vor să le înmulţească, „va face fermă ca lumea”, spune bunicul. Băiatul are 27 de ani şi o casă frumoasă, în fundul curţii cu gazon. Domnul Dudaş este încrezător în agricultură, după ce toată tinereţea lui n-a văzut vaci sau oi în Zlatna spune că de acum, măcar nu vor mai muri de foame.

În Zlatna sunt copii puţini. Din cei aproape 8000 de locuitori 7200 au drept de vot, atât de îmbătrânită este populaţia. Din lipsa copiilor s-au închis grădiniţe, s-au închis şcoli. Dar cei care au rămas au liceu şi şcoală tehnică. Ba mai mult, din clubul de fotbal Minaur, unde „se perindau mulţi filfizoni care mâncau banii oraşului degeaba”, au făcut un club şcolar unde merg copiii oraşului şi din satele din jur să facă sport. Echipa lor de fotbal, CS Zlatna juniori, creşte bine, duminică o să joace cu Olimpia Aiud.

Moise, Anton şi Mihai mănâncă un sandviş în staţia microbuzului şcolar şi povestesc cum a fost la antrenament. Fiecare dintre ei are câte un părinte plecat la muncă în străinătate. Tatăl lui Moise este şofer de tir, iar mama lui Mihai e plecată în Italia de cinci ani. Copilul are 14 ani, îşi face singur treburile din gospodărie, a învăţat tot ce trebuie să ştie un om mare. Vrea să se facă fotbalist şi să plece din munţi. Între timp, copiii fac ce le place şi un antrenor îi supraveghează: dacă au note mici, nu mai sunt primiţi la antenament!

Ceva rar în Zlatna: apicultorii

Ceva rar în Zlatna: apicultorii

Fotografia de „portret”

În acest moment, pe „platforma industrială” renăscută după „Apocalipsă”, vreo patru fabrici şi la încă o brutărie şi o carmangerie în oraş, lucrează peste 500 de localnici. La ştrand, vara, se duc toţi copiii din Munţii Apuseni, „care n-au parte de litoral şi mare”, astfel că anul trecut ştrandul a avut o sută de mii de lei profit, deşi biletul e doar 10 lei. Profitabil a fost şi hotelul de lângă el, făcut de primărie tocmai ca să aibă investitorii unde să se cazeze. Numai patinoarul n-a mers bine, „n-a fost o idee prea inspirată”, recunoaşte primarul.

Dar n-au niciun magazin cu produse locale, n-au pensiuni – una singură e funcţională – şi n-au un muzeu. Există doar o secţie muzeală organizată de măicuţe în incinta unei mănăstiri, cu obiecte recuperate din ruine şi gunoaie. Expoziţia lor arată impecabil şi salvează memoria muntenilor, dar este sus pe munte, la mânăstirea Bunavestire, iar oraşul nu are încă un muzeu al lui, deşi trage după el 2000 de ani de glorie. N-au spital, au doar promisiuni să se redeschidă o secţie cu 16 paturi. Sunt sceptici, însă, că vor veni medicii… Între timp, primarul le tot pregăteşte apartamentele.

Cu toate astea, strategia, ambiţia lor cea mare este „să dea drumul la turism”. De aceea organizează, de câţiva ani încoace, un Festival al Filmului Etnografic, unul de Romanţe cât şi un Congres al Spiritualităţii la care vin mulţi academicieni. Au achiziţionat activele sociale de la fostul combinat şi, în fosta cantina, au amenajat săli de conferinţe şi spectacole, „ca să vină lumea”. Au cumpărat o locomotivă cu aburi, pentru linia îngustă, şi câteva vagoane vechi, vor să-i dea drumul anul acesta, în aprilie. Au în plan amenajarea unei pârtii de schi de la Bucium la Feneş şi a unei galerii de mină pentru turism. Este singura localitate din ţară care are în proprietate o mină, 2.800 de metri de galerii, şi vor s-o amenajeze pentru turism. Au multe planuri. Doar că, de fiecare dată, în toate planurile lor se strecoară un pic de bine, dar şi o grămadă de ghinion.

În urmă cu 120 de ani intra în Zlatna prima garnitură de tren inaugurând linia ferată îngustă ce lega oraşul de Alba Iulia. Investiţia era necesară în condiţiile dezvoltării metalurgiei la vechea uzină din localitate. Construcţia acestei căi ferate şi a celebrei Mocăniţa s-a datorat unui fiu al Zlatnei.

Bela Lukacs s-a născut în 1847 la Zlatna. Se spune că a fost salvat, pe când avea doi ani, din masacrul luptelor dintre gărzile maghiare şi moţi, de o româncă din Poana Ampoiului care l-a ascuns sub fustă. A fost ocrotit apoi de Avram Iancu şi a ajuns la Budapesta. A devenit specialist în transporturi, finanţe, comerţ şi ministru în guvernul de la Budapesta. Drept recunoştinţă pentru moţi atunci a făcut calea ferată îngustă, clădirea Cazinoului şi drumul de la Zlatna la Almaş. A murit tragic. Când s-au descoperit lipsuri în finanţele ministerului, Bela s-a aruncat în Dunăre. Locuitorii din Zlatna i-au ridicat o statuie.

 

 

 

  1. Corina says:

    Foarte frumos! Cel mai frumos articol despre Zlatna!

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

7 + six =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te