Un sezon franco-român pentru generațiile de astăzi: Să mai uităm de clișee. Concluzii după cinci luni

Care sunt concluziile după încheierea primei părți a sezonului România-Franța


Distribuie articolul

Petit à petit l’oiseau fait son nid” este un vechi proverb francez care îndeamnă la perseverență și care descrie, poate, cel mai bine mesajul Sezonului România-Franța, demersul comun de a actualiza printr-o serie de evenimente culturale imaginea și percepția celor două țări una față de cealaltă.

Pornind de la premisa că în realitate trăim din amintiri și că nu mai există o viziune reală despre România în Franța, sau despre Franța în România, cele două țări au propus un exercițiu democratic pe parcursul a nouă luni care să se adreseze tuturor categoriilor de public și să fie reprezentativ regional. Au mobilizat cele mai mari instituții de cultură, au chemat „la oaste” sute de operatori culturali, au asigurat o parte consistentă de finanțare, au selectat proiecte relevante și au alcătuit programul unui sezon care timp de cinci luni s-a desfășurat în Franța, urmând să continue patru luni în România.

În urmă cu cinci luni, Revista Sinteza aducea în atenție că cel mai important muzeu de artă modernă și contemporană din lume, Centrul Pompidou din Paris, își întoarce atenția către artiștii români printr-un demers de amploare. A inaugurat atunci mai multe expoziții ale unor artiști români (Șerban Savu, Ciprian Mureșan, Adrian Ghenie), o parte dintre ei absolvenți ai Universității de Artă și Design din Cluj-Napoca și reprezentanți ai Școlii de pictură de la Cluj, pe care curatorii și specialiștii muzeului din Paris i-au ales să formeze un așa numit „laborator de creativitate artistică intim și profund”.

Centrul Naţional de Artă şi Cultură Georges-Pompidou-Paris | Cristina Beligăr

Cum pot o serie de expoziții să schimbe percepții într-o societate?, cum poate stindardul liturgic al unui domn al Moldovei să genereze ecou?, cum pot 30 de icoane românești pe sticlă și lemn să provoace în ziua de astăzi interes?, cum este posibil ca un concert de muzică electronică a unui DJ român să sune bine într-un palat de secol XIX transformat în ambasadă?. Realitatea este că atunci când te afli într-o țară în care cultura este văzută ca un serviciu public primar, totul primește mult mai mult sens, la fel cum au primit, de exemplu, expozițiile artiștilor români Șerban Savu și Ciprian Mureșan la Centrul Pompidou-Atelierul Brâncuși, cum a primit expoziția propusă de Mircea Cantor la Musée de la Chasse et de la Nature, cum a primit expoziția de la Muzeul Luvru centrată în jurul stindardului lui Ştefan cel Mare, sau cea de icoane de la Bazilica „Notre Dame de Fourvière” din Lyon, ori concertul lui DJ BOg de la Ambasada României.

„Toate aceste mici evenimente, peste 300 la număr, sunt de fapt o picătură într-un ocean. Cred că succesul real al Sezonului România-Franța îl vom realiza abia în următorii 5-10 ani. A existat o viață înainte de sezon, va exista o viață, sperăm noi diferită, după sezon”, spunea în urmă cu o săptămână Jean-Jacques Garnier, comisarul general al Franţei pentru Sezonul cultural, același Jean-Jacques Garnier pe ușa căruia, la intrarea în biroul său din Institutul Francez din Paris, stă agățat un magnet cu mesajul „From Transylvania with love”.

Credit foto | Cristina Beligăr

Este greu să schimbi mentalități, nu doar în Franța, ci peste tot în lume și, realist vorbind, este imposibil să schimbi toate percepțiile în cinci luni de zile. Până la urmă, peste tot ai oameni greoi la minte care niciodată nu își vor schimba mentalitatea, cum peste tot există oameni care pot deveni interesați la modul cel mai serios să descopere un loc necunoscut dacă le vii în întâmpinare.

„Chiar și pentru mine a fost o descoperire extrem de plăcută România pe măsură ce am început să lucrez la acest sezon. Am avut și eu clișeele mele despre România dar ele nu mai există. Sunt trecut de 50 de ani și am crescut cu imaginea lui Ceaușescu, am văzut live la televizor Revoluția din 1989, am urmărit atent cariera Nadiei Comăneci. Aveam o anume impresie despre România, dar cumva învechită, cum o au mulți francezi față de țările din estul Europei”, a spus Jean-Jacques Garnier la încheierea sezonului în Franța.

La rândul său, Andrei Țărnea, comisarul general al Sezonului România-Franța 2018-2019, a conștientizat în ultimele luni mult mai mult adevărul din spatele convingerii francezilor că dacă nu faci mediere, muzeele rămân simpli pereți și că una dintre condițiile de măsurare a performanței unui oraș este legată și de ofertele sale culturale.

„Dincolo de asigurarea infrastructurii urbane, primăriile din Franța au grijă la modul cel mai serios de oferta culturală, nu doar în sens de patrimoniu, ci în sens de cultură de societate, sau ceea ce noi am numi entertainment, distracție. Franța face acest lucru chiar în condițiile de presiune asupra bugetelor publice. De exemplu, în materie de teatru, noi vorbim adesea de criza și situația dificilă în care se află teatrul independent din România care nu are susținere publică. În Franța, teatrul independent este susținut public pentru că mecanismul de finanțare a meseriilor de teatru, fie că e vorba de actori sau de personal tehnic, este susținut zdravăn de la bugetul public. Am aflat cu mirare că ministrul culturii francez poate să schimbe de la un an la altul 3% din bugetul culturii în timp ce 97% e prealocat pentru programe multianuale, pe programe de dezvoltare patrimonială, de formare, de finanțare de profesii culturale. În plus, francezii au sistemul de scene naționale de dans sau de teatru, dublate toate de centre naționale. Primele au vocație primară și furnizează conținut cultural pentru public, în timp ce centrele naționale au rol de formare de generații noi de coregrafi, dansatori, actori”, a explicat Andrei Țărnea.

De la început, echipele ambelor țări au stabilit clar că sezonul trebuie să fie un exercițiu democratic care să se adreseze tuturor categoriilor de public și să fie regional reprezentativ. Pentru a face asta ești obligat să lucrezi prin autorități locale. Răspunsul a fost foarte bun din partea franceză întrucât cultura este văzută ca un serviciu public primar, fie că vorbim de cinema, dezbatere de idei, teatru și dans contemporan sau muzică actuală. Franța are o întreagă rețea de sute de instituții de cultură locale, susținute dublu. Primăria plătește sediile, Ministerul Culturii plătește o parte din salarii, în timp ce operatorii culturali sunt obligați să facă o programare care trebuie să aibă sens economic. Asta le permite să își asume riscuri care greu sunt asumabile de alte structuri comparabile în România.

De exemplu, Le Sucre, o fostă fabrică de zahăr din Lyon, al doilea pol economic al Franței, a programat un weekend întreg de muzică românească actuală, cu succes mare pentru publicul francez de 18-35 de ani. Cu această ocazie, românii din Franța au învățat și ei lucruri despre muzica electronică românească pe care nu le știau. Nu știau, de exemplu, că Raresh și Rhadoo sunt staruri în Franța. Dar astfel de evenimente nu au fost doar în Paris, Lyon și Grenoble, ci și în mici comunități franceze, ca rezultat al cooperărilor descentralizate, România fiind pe locul doi după Germania, în Franța, la numărul de comunități înfrățite.

 Mecanism de finanțare

Sprijinul pe care îl dau cele două guverne fiecărui proiect din sezon acoperă circa 30% din total. Restul de 70% vine de la operatorii culturali, care la rândul lor au nevoie de susținere structurală. Sezonul nu este un instrument de finanțare propriu-zis, ci un instrument de selecție. Scopul principal al celor două comisariate este să provoace parteneri și să cofinanțeze cu circa 30% din bugetul total al unui proiect, fie că unele proiecte au 500 de euro finanțare, sau 150.000. Nu există proiecte finanțate cu mai mult decât atât. Bugetul total aproximativ al proiectelor înscrise în sezon, fără calcularea salariilor celor implicați în sezon sau fără costurile structurale ale instituțiilor, este în jur de 12-14 milioane de euro.

„Când am selectat proiectele, structurile românești și franceze au calculat intervenția lor la aproximativ 30%, ca dorință politică a ambelor părți. România are circa 1,9 milioane de euro angajate în cofinanțare, dar asta nu înseamnă că va fi toată suma cheltuită”, a spus Andrei Țărnea.

Primăriile și organizatorii de evenimente din București, Cluj-Napoca, Iași, Timișoara, Sibiu și-au pus bugetele în spatele declarației că relația româno-franceză e importată și, ca urmare, aproape toate marile festivaluri din România vor avea o componentă franceză. La TIFF (Festivalul Internațional de Film Transilvania) va fi o întreagă concentrare franceză, la fel și la FITS (Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu) unde anul acesta vor fi 20 de trupe și spectacole franțuzești cu 47 de reprezentații. Vor avea loc evenimente cuprinse în sezon și la Festivalul de Jazz de la Timișoara, Festivalul de Jazz de la Gărâna, Festivalul Internațional de Jazz de la București, Spotlight- Festivalul Luminilor, prezent chiar în secvența de deschidere a sezonului din România și care l-a avut director artistic pe Jean-François Zurawik din partea Fête des Lumières din Lyon.

„Atât în România, cât și în Franța, dincolo de o parte mică din elitele francofone educate specific în România, sau al elitelor franceze cu apetit pentru Europa de Est, în realitate trăim din amintiri, nu mai există o viziune reală despre România în Franța, sau despre Franța în România, alta decât o face presa care în general se concentrează pe lucrurile actuale, critice, adesea negative. La nivel de societate, concurența în materie de cinema, de muzică, de informație nu mai e ca în anii ‘20-‘30. Astăzi competiția este alta. Dacă imaginea României trebuie reinventată în Franța, și imaginea Franței trebuie reinventată în România. Am văzut atunci când pregăteam sezonul că Franța este văzută ca o țară-muzeu, ca o țară care tehnologic este în epoca medievală. Nu este văzută ca o țară care are muzică electronică de vârf, care are o producție de cinema comercial care se vinde la nivel global. Nu știe lumea aproape nimic despre modul în care funcționează industriile creative în Franța care generează un sector cultural aducător de profit. În Franța, industriile creative și industriile culturale sunt inseparabile și funcționează efectiv ca niște roți dințate care generează cel mai mare sector cultural ca angajare din Europa. Asta e speranța pentru noi. Să folosim prilejul a sute de evenimente pentru a genera un alt model. Nu este vorba de copiat modelul francez”, a subliniat Andrei Țărnea.

Așadar, sezonul în sine este o provocare pentru România având în vedere că sectorul de industrie creativă românesc, față de cel din Franța, este incipient. Cel mult, în acest stadiu, sezonul poate genera ambiție de partea românească și eventual un bun exemplu pentru o mecanică de susținere instituțională.

Va avea vreodată România un spațiu pentru rezidențe, producție și promovare pentru public și artiști din întreaga lume cum este Centquatre-Paris? Va crea vreodată România mediul adecvat pentru experimentare? Va înțelege vreodată România că teatrul oferă plăcere, emoție, dar și reflecție și că este un drept necesar pentru a aduce schimbarea? Va face România o prioritate din artă și știință în educarea generațiilor actuale?.

Expoziția L’atelier sans fin semnată de Ciprian Mureșan și Șerban Savu la Atelier Brâncuși-Paris | Foto: Cristina Beligăr

În dialog cu Franța și cu Europa de astăzi

Este foarte clar că diplomația culturală, alături de diplomaţia politică şi cea economică, este al treilea pilon al activității diplomatice și atunci când se pune în mișcare, produce efecte. Sezonul cultural este cel mai bun exemplu în acest sens.

„Să nu uităm că în ultimii trei ani am avut în fiecare an o vizită a unui președinte francez, deci nu aș minimaliza absolut deloc importanța relației politice. Sezonul acesta a atras și multe vizite pe plan politic, mulți miniștri români au venit în Franța, inclusiv ca urmare a președinției României la Consiliul Uniunii Europene și mulți miniștri francezi au vizitat România. Și în dimensiunea bilaterală există o componentă politică care funcționează foarte bine. Să nu uităm dimensiunea economică. Anul trecut am ajuns la schimburi economice de peste nouă miliarde de euro, o premieră în relațiile bilaterale. Și aș mai adăuga cooperarea descentralizată, adică relațiile dintre orașele, comunele, satele române și franceze, este cea mai importantă relație de cooperare descentralizată pe care Franța o are cu o altă țară în lume cu excepția Germaniei. La toate acestea se adaugă dimensiunea culturală. Prin cultură ne-am găsit și prin cultură ne vom regăsi”, a declarat ambasadorul României în Franța, Luca Niculescu.

În Franța au fost organizate în aproape cinci luni mai mult de 300 de proiecte, în 85 de localități. În România, vor exista proiecte în 57 de comunități până în 14 iulie, începând cu 18 aprilie.

Ecourile legate de acest sezon sunt foarte bune, o spun comisarii evenimentului. Francezii au descoperit artiști români pe care nu îi cunoșteau și românii au șansa, la rândul lor, să descopere o țară pe care nu o cunosc. Numai faptul că au existat sute de întâlniri între români și francezi la toate nivelurile, de la cel artistic, la cel administrativ, va avea o urmare pozitivă la un moment dat și aceasta va fi probabil moștenirea cea mai importantă a sezonului. Nu scara dă importanță proiectelor, spun comisarii, nu faptul că se întâmplă la Musée du Louvre sau la o primărie de provincie. Evident, există o ierarhie pe care tutelele o au, pentru cât de vizibil este un proiect, cât de mult va scrie presa despre el, ce istorie va genera după aceea ca instrument de colaborare între cele două țări.

„Nu am vrut să organizăm un sezon în care fiecare să ne mândrim cu valorile noastre. Am vrut să lucrăm în colaborare cu diverse instituții și operatori culturali și să creăm punți de legătură”, au transmis comisarii sezonului.

În ceea ce privește sezonul care continuă până în luna iulie în România, echipele proiectului vor să ofere o perspectivă largă asupra Franței de astăzi, alta decât o știu mulți dintre români. De aceea, nu vor fi organizate foarte multe evenimente axate pe patrimoniu, ci va fi adus în România ceea ce Franța reprezintă astăzi, fie că vorbim de film, teatru sau de alte arte, business, gastronomie, inovație sau sport. Până la urmă, un artist nou reprezintă întotdeauna viitorul. De aceea, pentru prima dată, Circulation(s) Festival organizează la București o expoziție de fotografie în afara Franței, în iunie, de aceea va exista un sezon România-Franța la TIFF unde iubitorii de film și cinema îl vor asculta live pe compozitorul, pianistul și producătorul Jean-Michel Bernard, de aceea Franța va fi prezentă cu mai multe spectacole la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu (FITS), inclusiv cu „Starea de asediu”, o producție a Théâtre de la Ville în regia lui Emmanuel Demarcy-Mota.

Muzeograful Cristiana Tătaru | Foto: Cristina Beligăr

Muzeograful Cristiana Tătaru | Foto: Cristina Beligăr

La 28 de ani a adus stindardul lui Ștefan cel Mare la Luvru

Prima expoziție românească organizată la Muzeul Luvru din Paris a marcat revenirea stindardului liturgic al lui Ștefan cel Mare în Franța după mai bine de 99 de ani, fiind evenimentul care a încheiat seria de schimburi culturale în Franța.

„Este un eveniment pe care nu mă feresc să îl numesc istoric”, a precizat Ernest Oberländer-Târnoveanu, directorul Muzeului Național de Istorie a României, aflat la Paris în ziua inaugurării expoziției „Broderii de tradiție bizantină din România. În jurul stindardului lui Ştefan cel Mare” (Broderies de tradition byzantine en Roumanie. Autour de l’etendard d’Etienne le Grand)”.

„O serie de piese sunt prezentate pentru prima data în afara țării, piese care sunt importante pentru patrimonial întregii lumi. Mă refer la multe dintre broderiile pe care le vedem aici, printre care acoperământul de mormânt al Mariei Asanina Paleologhina (Maria de Mangop), sau acoperămintele de mormânt ale membrilor familiei lui Vasile Lupu de la Trei Ierarhi, dar și pentru stindardul liturgic al lui Ștefan cel Mare, care este în opinia mea cea mai importantă broderie bizantină târzie din lume, păstrată în colecția Muzeului Național de Istorie a României care se leagă în mod direct de relațiile dintre România și Franța în secolul la XX-lea. Este o piesă care a ajuns de la Mănăstirea Zografu din Sfântul Munte Athos și a intrat în patrimoniul statului român în timpul Primului Război Mondial, în 1917, cu ajutorul generalului francez Maurice Sarrail și transportat în Franța. Inestimabila piesă a fost înmânată ministrului român Alexandru Lahovary, la Paris, printr-o ceremonie solemnă de la Sorbona, de către autoritățile franceze, în august 1917, când în România aveau loc dramaticele bătălii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Ziua a fost simbolic aleasă, 28 iunie. Steagul a intrat în posesia Muzeului de Istorie în 1970. Piesa a fost restaurată în urmă cu zece ani”, a povestit Ernest Oberländer-Târnoveanu.

Muzeul Național a primit sarcina să organizeze expoziția în condiții financiare foarte critice. La începutul lui februarie exista chiar posibilitatea ca această expoziție să nu poată fi realizată sau deschisă la timp. „Nu aveam nimic”, a spus scurt și concis directorul Muzeului Național de Istorie a României. Organizarea logistică a expoziției a fost extrem de complexă și a necesitat condiții de securitate excepționale, de toate detaliile ocupându-se Oana Ilie, șef secția de Istorie Medievală, Modernă și Contemporană și Cristiana Tătaru, tânără muzeograf, oameni care atunci când sunt într-o situație de criză caută soluții și nu scuze, voință rar întâlnită în instituțiile publice din România. Expoziția este asigurată cu o sumă de ordinul zecilor de milioane de euro.

 „La 28 de ani pe care îi am, această expoziție înseamnă extrem de mult pentru cariera mea. Cel mai greu cred că a fost să îi convingem pe colegii din mănăstiri să aibă încredere în noi. Măicuțele au o grijă deosebită pentru aceste broderii, dar au înțeles că este o onoare să fim prezenți la Muzeul Luvru. La București au existat probleme legate de bani, ambalarea a trebuit să o pregătim în ultimul moment și practic într-o lună de zile am făcut ceea ce trebuia făcut într-un an și jumătate. Fiecare piesă este ambalată într-un fel de husă, husele sunt prinse într-un material neutru care le ține drepte și toate aceste materiale puse în straturi sunt ambalate în cutii mari de metal și lemn și predate piloților militari. Noi am stat tot timpul lângă piloți și am fost curierii care au însoțit pe tot parcursul drumului piesele”, a explicat muzeograful Cristiana Tătaru, totodată comisar al expoziției alături de Jannic Durand și Dorota Giovannoni (Muzeul Luvru), Emanuela Cernea și Iuliana Damian (Muzeul Național de Artă al României).

Incendiul de la Notre-Dame din 15 aprilie 2019 | Foto: Cristina Beligăr

Incendiul de la Notre-Dame

În zilele care marcau încheierea Sezonului România-Franța francezii și întreaga lume au trăit drama de a vedea arzând o mare parte a acoperișului Catedralei Notre-Dame, simbolul incontestabil al Franței. Luni, exact în momentul în care s-a întâmplat dezastrul, eram în fața Atelierului Brâncuși de lângă Centrul Pompidou în așteptarea Doinei Lemny, doctor în istoria artei și muzeograf-cercetător la Muzeul Naţional de Artă Modernă, Centrul Pompidou din Paris. La nici un kilometru de locul în care ne aflam am văzut ridicându-se pe cer un nor gros de fum. Devenea tot mai vizibil și începeam să ne întrebăm care e sursa lui. Ambulanțele și mașinile de intervenție ale poliției se făceau deja auzite, la fel și câteva elicoptere deasupra noastră. Oamenii din jur se întrebau unii pe alții ce s-a întâmplat și își verificau din secundă în secundă telefoanele. De pe Rue Rambuteau am fugit până la intersecția cu Rue Beaubourg în direcția în care am văzut că se grăbeau majoritatea oamenilor. La capătul străzii, în partea dreaptă, toată lumea era încremenită, cu ochii ațintiți spre același punct din depărtare. Nu mai exista urmă de îndoială. Notre-Dame era în flăcări și situația nu era deloc sub control. Mașinile de intervenție își făceau cu greu loc în trafic, pietonii aglomerau trotuarele încercând să găsească cel mai bun unghi de filmare. În circa două ore, se știa deja că incendiul ar putea avea legătură cu lucrările de renovare. A doua zi, dimineața, toate publicațiile de la chioșcurile de ziare din apropierea stațiilor de metrou aveau pe prima pagină imagini tulburătoare cu catedrala în flăcări. Am cumpărat câte un număr din Libération și Le Figaro pentru acasă. Seara, înainte de apus, am încercat să ajungem din nou în zona care ducea spre catedrală, însă toate arterele erau blocate de mașini de poliție. Accesul era interzis. În depărtare, am văzut silueta unei statui ridicată de o macara. Lumea, pe margini, asista neputincioasă la operațiune „de salvare”.

Distribuie articolul
  1. Corina Rotaru says:

    Minunate initiative, ne bucuram ca se infaptuiesc. Iubim Franta si speram ca vom avea o prezenta mai substantiala a ei in tara noastra. Poate ne va iubi si ea mai mult. Multumesc, Cristina, pentru excelentul articol! Paste binecuvantat!
    Prof. Corina Rotaru, Galati

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te