Următorul salt uriaș pentru omenire


Aselenizarea din 1969 a fost, după cum a spus și Neil Armstrong în timp ce făcea primul pas pe Lună, coborând din modulul lunar, un salt uriaș pentru omenire. Pentru prima dată în scurta noastră istorie (puțin peste zece milenii, o clipită în istoria planetei noastre, nu mai vorbim despre scara de timp a universului) am devenit o specie, singura din câte cunoaștem, capabilă să-și părăsească leagănul în care s-a născut, să-și asculte impulsul explorator și să străpungă cerul pentru a ajunge să calce alte tărâmuri. Este mai puțin important dacă acest lucru s-a făcut din rațiuni politice, peste secole și milenii contextul în care acest eveniment s-a realizat va fi o notă de subsol, în timp ce aselenizarea va fi deschis un nou capitol în istoria noastră, pentru cei care vor fi prin preajmă să o consemneze.

Marte?

Dacă evoluția se face în salturi, aselenizarea a reprezentat un punct de inflexiune în traiectoria noastră. A demonstrat că suntem capabili să ne ținem în frâu impulsurile distructive (mai mult sau mai puțin), să evităm autodistrugerea (care era și continuă să fie atât de facilă), și să ne canalizăm atenția și eforturile spre activități mai pașnice și cu implicații pe termen lung: Luna. Simpla dorința de a ajunge acolo. Simpla dorință de a demonstra că se poate. Care va fi însă următorul salt al omenirii?

Veți spune Marte. Este cea mai explorată planetă (din păcate, în detrimentul altora, care sunt cel puțin la fel de interesante), din câteva motive: se află relativ aproape de noi, are o atmosferă mult mai prietenoasă decât Venus și sunt motive să credem că în trecut Marte era destul de asemănătoare cu Pământul zilelor noastre. Poate că uitându-ne la Marte astăzi este ca și cum ne-am uita printr-o oglindă fermecată la viitorul Pământului. Și nu vrem să ajungem ca Marte, pentru că astăzi întreaga planetă este aridă și inospitalieră, deși are depozite de apă înghețată la doar câțiva centimetri de suprafață. Îi lipsește însă câmpul magnetic care pe noi ne protejează, așadar Marte este bombardată fără milă de radiații cosmice nocive, de la Soare sau din cosmos, iar atmosfera i-a fost aproape complet spulberată de vântul solar, de-a lungul eonilor ce-au trecut. În prezent, NASA a început să lucreze susținut la programul Space Launch System (SLS), din care va rezulta o rachetă comparabilă cu fabuloasa Saturn V, cea care i-a transportat pe astronauți spre Lună. Când va fi finalizată, peste mulți ani de acum înainte, noua rachetă va fi probabil mai puternică și va putea merge mai departe, pentru că după 2030 NASA sperând să poată avea deja un echipaj în drum spre Planeta Roșie. Dar reprezintă amartizarea următorul salt evolutiv al speciei noastre? Îndrăznesc să spun că nu.

Desigur, îmi doresc să trăiesc să văd primul echipaj uman pășind pe Marte. Coloniile marțiene nu cred că le mai prind, dar sunt și ele un aspect necesar pentru specia umană. Aproape nimic nu mă bucură mai mult decât să văd că explorarea Sistemului Solar continuă și cu oameni, nu doar cu sonde robotice, pentru că nu tot timpul un robot poate înlocui curiozitatea și spiritul de observație uman. Misiunea Apollo 13 a fost salvată de ingeniozitatea umană și nu de un algoritm al unei inteligențe artificiale. Dar ceva îmi spune că amartizarea nu va fi o misiune de magnitudinea aselenizării, doar o continuare a acesteia. Să ne gândim puțin la ce a însemnat aselenizarea pentru decada ’60–’70: în primul rând, o lume divizată, între capitalism și comunism. La începutul programului Mercury, habar nu aveam cum să trimitem un om pe orbită și nici dacă acesta va supraviețui acolo. Cei mai buni medici din lume erau speriați că primul astronaut nu va putea înghiți sau că ochii i se vor deforma și nu va vedea afișajul de bord. A fost unul dintre motivele pentru care primele capsule au fost complet automatizate, putând aduce astronautul înapoi pe Pământ, fără ca acesta să fie nevoit să apese un singur buton. Programul Mercury a fost cel care a creat procedurile pentru coordonarea zborurilor spațiale. Computerele din acele vremuri ocupau întregi clădiri și calculele se făceau de mână, cu rigle pe care astăzi puțini mai știu să le recunoască sau să le folosească.

Gândiți-vă puțin: am fost pe Lună datorită unor oameni care foloseau rigle de calcul! Tot ce ne înconjoară astăzi are o putere de calcul care este cu câteva ordine de mărime mai rapidă și mai performantă decât avea NASA la îndemână în 1960, de la telefonul mobil până la televizoarele inteligente sau banalele calculatoare de birou care au înlocuit riglele de calcul. În aceste condiții am fost pe Lună.

Astăzi avem computere personale care pot executa sute de miliarde de operații pe secundă și le folosim pentru a citi știri sau a asculta muzică (în cel mai bun caz). Avem nanotehnologii și materiale care în anii ’60 erau de domeniul științifico-fantasticului. Cunoaștem despre Marte mai multe decât cunoșteam despre Lună în 1969, grație flotei de sateliți și rovere pe care le-am trimis acolo. În paradisul tehnologic de astăzi, a merge spre Marte nu mai reprezintă o tranziție de fază a conștiinței publice, un punct de inflexiune al omenirii, este ceva normal care se cere de la sine făcut, o evoluție normală. Ne suntem datori nouă înșine să facem asta, nu va mai reprezenta un obiectiv fabulos și greu de realizat. Nu se mai pune problema dacă putem face acest lucru ci doar dacă vrem să facem acest lucru, aici este diferența esențială față de aselenizare.

Charles Bolden, fostul administrator al NASA, a declarat că în 20 de ani vom putea avea dovezi cu privire la viaţa extraterestră

Viața

Trebuie să ajungem pe Marte. Și o vom face, mai devreme sau mai târziu. Dar nu va fi un eveniment care va stârni valurile de emoție la scară planetară pe care le-a generat aselenizarea, va fi doar o evoluție naturală, liniară, a programelor spațiale existente. Care va fi atunci evenimentul din următoarele decade care poate afecta întreaga societate umană, mult mai profund decât a reușit chiar aselenizarea, următoarea tranziție de fază a speciei noastre? Descoperirea vieții, dincolo de Pământ.

Cât de aproape suntem de acest lucru? Nu putem afirma cu siguranță, putem doar estima când acest lucru se va întâmpla. În primul rând, trebuie să cădem de acord asupra definiției vieții. Apoi, să ne formulăm clar la ce fel de viață ne putem aștepta să descoperim și unde, în mod realist.

Cred că sunteți de acord cu mine dacă definim viața ca un sistem complex, organizat, care are posibilitatea să preia energia din mediu și să o folosească pentru creștere, întreținerea unui echilibru intern (homeostază) și reproducere, un sistem care poate în același timp răspunde stimulilor externi prin diverse mecanisme, un sistem care face schimb de materie și energie cu mediul. Desigur, definiția nu este perfectă și lasă loc de interpretări: virușii reprezintă formă de viață? Dar anumite proteine care au proprietatea de a se auto-reproduce? Dar celulele canceroase? Trebuie să fim atenți la detalii, la efectele de margine, la cazurile extreme, dar acestea sunt mai puțin importante în cazul de față.

Desigur, nu putem căuta decât viață pe care o recunoaștem și care se încadrează în limitele impuse de experiența noastră, dar eu cred că este oricum un teritoriu destul de larg, pentru că o dată apărută, viața se încăpățânează să rămâne și să se diversifice. Dacă am găsi viață în sistemul nostru solar, care ne este la îndemână, implicațiile asupra întregii societăți umane ar fi fantastice: să ne gândim doar la marile religii ale lumii, construite atât de antropocentric. Sau la posibilitățile existente dincolo de Sistemul Solar, dacă aici, în vecinătatea noastră, viața este atât de abundentă. Într-o noapte senină, dacă aveți o privire ageră, puteți vedea pe boltă în jur de 2500 de stele. Galaxia noastră are în jur de 400 de miliarde de stele, iar în univers e posibil să avem 500 de miliarde de galaxii (iar unele dintre ele pot avea chiar 100 de mii de miliarde de stele). Am putea calcula deci numărul de stele din univers, dar nu prea ar avea sens, pentru că nu am putea concepe imensitatea lui, însă putem reține că toate plajele din lume conțin mai puține fire de nisip decât numărul de stele din univers.

Charles Bolden, fostul administrator al NASA, a declarat că în 20 de ani vom putea avea dovezi cu privire la viața extraterestră. Nu s-a referit nici un moment la omuleți verzi în farfurii zburătoare, ci mai degrabă la forme de viață detectabile de către sondele noastre, trimise ca niște ochi și urechi prin Sistemul Solar, pentru a inspecta fiecare planetă și fiecare satelit interesant.

Cercetarea, chiar dacă nu îşi atinge totdeauna ţintele, deschide drumuri spre ele

Toate lumile acestea vă aparțin, mai puțin Europa

Așa suna avertismentul (profetic, poate) al lui Arthur C. Clarke în capodopera 2010: A doua odisee apărută în 1982. Încă din anii ’80, Europa, satelitul lui Jupiter, era deja o destinație interesantă pentru căutătorii de forme de viață extraterestră. Și nu fără motiv: sub crusta groasă de gheață, de câțiva kilometri, avem mai multă apă decât în toate oceanele Pământului, deși raza satelitului jovian este doar un sfert din cea a planetei noastre. Puternicele fricțiuni cauzate de dansul gravitațional dintre Europa și Jupiter generează căldură pentru oceanul subteran, deci o sursă de energie pentru posibilele forme de viață care ar putea exista acolo. Nu știm dacă sub crusta de gheață, Europa ascunde viață, simplă sau complexă, dar știm că oferă condiții mai puțin extreme decât unele întâlnite chiar pe Pământ și populate de diverse bacterii. Dacă viața (sau măcar câteva proteine, cărămizile esențiale ale vieții) a fost adusă de comete (este doar o teorie de luat în seamă) la noi pe Pământ, de ce nu ar fi ajuns aceleași comete și pe Europa? Nu se pune problema unei contaminări, pentru că nu prea există mecanisme prin care materie de pe Pământ să fi ajuns pe Europa, însă oricare ar fi fost motorul vieții pe Pământ, nu prea sunt motive ca acesta să nu fi putut funcționa și în alte locuri care ar fi oferit condiții cât de cât asemănătoare. Iar satelitul lui Jupiter este unul dintre ele. Până la urmă, și pe Pământ au fost descoperite mii de noi specii, îngropate sub patru kilometri de gheață, în lacul antarctic Vostok. Încă un argument puternic pentru un potențial mediu propice și pe Europa. Iar un calcul făcut de Bill Nye de la Planetary Society arată că dacă fiecare contribuabil din SUA ar dona o singură dată o sumă echivalentă cu prețul unei cafele, s-ar putea finanța o misiune pe o perioadă de 10 ani care să studieze îndeaproape gheizerele, apa care țâșnește uneori prin crăpăturile suprafeței Europei, să o analizele și să detecteze urme de viață care pot proveni din imensul ocean subteran.

Din nou, Marte

Aceleași comete aducătoare de proteine sau, de ce nu, sisteme mai complexe, cărămizi ale vieții, ar fi putut ajunge și pe Marte, unde acum câteva miliarde de ani ar fi întâlnit apă lichidă și temperaturi mai ridicate, pe o planetă îmbrățișată de o atmosferă mai densă și mai caldă decât în prezent. Este o altă teorie, aflată pe placul meu, care spune că viața ar fi evoluat prima dată pe Planeta Roșie și de aici ar fi migrat și continuat pe Terra, purtată de meteoriți marțieni care s-ar fi strecurat pe Pământ, printr-un joc al unui hazard cosmic. În acest caz, noi ce de astăzi am fi de fapt urmașii marțienilor de altădată și stabilirea coloniilor pe Marte nu ar reprezenta decât o poetică întoarcere acasă. Chiar și astăzi, Marte ne bombardează cu roci și știm sigur asta pentru că din cei peste 56.000 de meteoriți inventariați și studiați în laboratoarele lumii, 190 sunt meteoriți marțieni.

Cum este posibil acest lucru? Având în vedere că pe Marte atmosfera este mai rarefiată și gravitația mai slabă, în cazul unui impact obișnuit cu un asteroid, bucăți de roci marțiene pot să fie dislocate și aruncate în spațiu. Acestea orbitează apoi Soarele, împreună cu restul corpurilor din Sistemul Solar și, după un anumit interval de timp (mii sau milioane de ani) pot să intersecteze orbita Pământului, printr-un joc al efectelor gravitaționale, și ajung astfel la noi sub forma de meteoriți. Iar de când avem atâția sateliți și roboți pe suprafața marțiană, putem confirma că semnăturile izotopice ale gazelor găsite în acei meteoriți sunt într-adevăr de pe Marte și nu de altundeva. Poate că în anumite condiții, bacterii sau microorganisme de pe Marte, aduse de comete, au supraviețuit în acești meteoriți marțieni și au însămânțat oceanele Pământului cu viața prezentă astăzi. Nu știm sigur dacă formele de viață pot face față unei astfel de călătorii, dar știm că viața nu contenește să ne uimească prin încăpățânarea cu care se dezvoltă, în cele mai neașteptate locuri.

Spre exemplu, într-o misiune extravehiculară de rutină din 2014, un astronaut rus aflat în afara Stației Spațiale Internaționale a șters cu un șervețel special partea exterioară a unui hublou și a avut surpriza să constate că hubloul era acoperit cu microorganisme din planctonul oceanic! Cum au ajuns aceste organisme din apele oceanului pe Stația Spațială Internațională, aflată la 400 de kilometri altitudine, în vidul cosmic, e greu de spus. Curenți atmosferici? Contaminare cauzată de vehiculele de aprovizionare? Cert este că viața în spațiu nu este deloc imposibilă, așa cum greșit spunea Alfonso Cuaron la începutul filmului Gravity (una din multele erori ale producției, de altfel). Dacă avem viață pe hublourile Stației Spațiale Internaționale, de ce nu am avea viață în rocile marțiene care ne-au bombardat cândva?

O echipă de cercetători de la NASA chiar a crezut la un moment dat că a descoperit rămășițele unei fosile marțiene. Țin mine și astăzi ziua de 7 august 1996. Era miercuri și eu mă aflam într-un autobuz în Brașov, pe strada Saturn(!), când la radio știrile vorbeau despre un discurs al lui Bill Clinton care anunța pompos că meteoritul ALH 84001, primul meteorit recuperat în cadrul unei expediții din 1984 din zona Allan Hills a Antarcticii, ajuns pe Pământ acum 13.000 de ani, părea să fi fost cândva gazda unei forme de viață celulare. În cele din urmă, studiul nu a fost validat și rezultatele rămân controversate, dar îmi aduc destul de bine aminte fiorul pe care l-am simțit la auzul veștii că viața pe Marte ar putea să fie reală. Printr-un joc al sorții, aveam să-l întâlnesc pe unul dintre membrii echipei care a făcut anunțul și trebuie să spun că nu a fost deloc încântat de cum a fost gestionată întreaga poveste. Este vorba despre un om de știință sadea, care vrea dovezi de neclintit înainte să se arunce în fața presei și să stârnească controverse.

Cu 20 de ani în urmă mai devreme însă, în 1976, două sonde Viking ajung pe Marte și aveau să stabilească un record de anduranță depășit doar de curajosul roboțel Opportunity. Printre experimentele efectuate se aflau și câteva care căutau substanțe organice în solul marțian. Rezultatele au fost din nou controversate chiar dacă au fost reinterpretate recent, în 2008. Cert este că nu știm sigur nici astăzi dacă în 1976 pe Marte au fost sau nu detectate substanțe organice, așa cum nu suntem siguri dacă formațiunile descoperite în ALH 84001 sunt sau nu de origine biologică și dacă da, dacă sunt sau nu de pe Marte. Observați că oamenii de știință sunt extrem de precauți când vine vorba despre viața extraterestră, pentru că niște concluzii extraordinare necesită dovezi extraordinare și dacă nu avem aceste dovezi, este cel mai bine să fim precauți.

Cândva toate aceste controverse se vor încheia cu o conferință de presă, declarații printre lacrimi și imagini cu dovezi clare ale existenței vieții pe Marte. În prezent sau în trecut. Pentru că dacă astăzi avem viață pe Pământ (măcar de acest lucru suntem siguri), nu există nici un motiv pentru care Marte nu ar fi putut găzdui viață în trecut. Și poate că sub o formă sau alta, aceasta a rezistat până astăzi.

Viaţa în spaţiu nu este deloc imposibilă, aşa cum greşit spunea Alfonso Cuaron la începutul filmului Gravity

Singuri în univers

Dar mai există o ipoteză pe care nu o pot ignora. Este posibil ca viața să fie într-adevăr de o complexitate atât de uriașă încât doar Pământul să fi avut privilegiul de a fi un creuzet perfect în care s-au întâlnit toate ingredientele și condițiile necesare pentru a genera scânteia numită viață, la timpul potrivit.

Universul cunoscut nu este infinit, așadar sistemele extrem de complexe nu au șanse prea mari de a exista sau de a se forma, mai ales că ele au nevoie de energie pentru a lupta cu entropia. În acest caz, am putea avea onoarea de a fi singura specie inteligentă din univers și posibil singura formă de viață.

Este o ipoteză de o aroganță nemărginită, dar nu pot să nu o iau în seamă. Pentru că, la un moment dat în istoria universului, una din specii trebuie să fi fost prima. Trebuie ca la un moment dat, chiar dacă ulterior Universul mustește de viață inteligentă, una din civilizații să fie cea mai bătrână din ele. Dacă suntem noi? Până în prezent, viața de pe Pământ este unica pe care o cunoaștem, așa momentan, teoria se verifică. Cine poate ști dacă viața nu cumva urmează de acum să apară și prin alte colțuri ale universului? Și va fi menirea noastră să o contactăm și eventual să o ghidăm, așa cum sperăm acum ca niște omuleți verzi, sau gri, să ne invite într-o Ligă a Speciilor Galactice?

Înapoi în Sistemul Solar

Dar să revenim mai aproape de casă, cu picioarele pe Pământ, dar cu ochii spre cer. Am văzut cum Marte sau Europa sunt locuri bune potrivite în care am început deja să căutăm urme de viață. Însă nu sunt singurele. Dacă ne incomodează câmpul magnetic extrem de puternic al lui Jupiter și nu credem că Europa este un loc potrivit, de putem muta privirea spre Enceladus. Mai mic decât Europa și mult mai mic decât Pământul, și Enceladus are un ocean subteran (de doar 12.000 kilometri cubi de apă), încălzit și el de interacțiunea gravitațională dintre satelit și planeta mamă, Saturn în acest caz. Sonda Cassini, aflată în sistemul saturnian de 10 ani, a identificat gheizere care țâșnesc direct în spațiu și care conțin urme de hidrocarburi. Cassini nu a fost echipată cu instrumente precise pentru identificarea vieții, dar hidrocarburile sunt un indiciu ce nu trebuie ignorat și plasează Enceladus într-o zonă de probabilitate ridicată pentru a găzdui forme de viață.

Hidrocarburi avem și pe un alt satelit al lui Saturn, pe Titan. Aici este singurul loc din Sistemul Solar, în afară de Pământ, unde avem lacuri lichide la suprafață și un întreg ciclu atmosferic asemănător cu circuitul apei terestre. Doar că lacurile de pe Titan nu au apă ci… hidrocarburi. Sunt lacuri din etan lichid, amestecat cu metan sau propan, care se evaporă în atmosferă apoi revin pe suprafață sub formă de precipitații. Suntem obișnuiți să spunem că viața are nevoie de apă, dar dacă există pe Titan organisme care și-au adaptat metabolismul la etan lichid, în locul apei?

În 2009, la workshopul organizat de către NASA la Houston cu privire la viitorul explorării planetei Venus (și la care am avut onoarea să fiu invitat), experți americani și ruși, implicați în fostele și viitoarele misiuni venusiene, discutau, mai mult sau mai puțin oficial, chiar despre posibilitatea existenței vieții în atmosfera lui Venus. Acolo, în atmosfera densă, există vapori de apă și unde există apă și căldură există și o mică posibilitate să avem viață. Până astăzi, nimeni nu a căutat forme de viață în atmosfera venusiană, dar cine știe, poate că în viitor baloanele proiectate să se plimbe și să colecteze date despre mișcările curenților de aer și precipitațiile de acid sulfuric ne vor spune cândva dacă Venus poate fi un mediu potrivit pentru microorganisme.

Mai avem și alți sateliți jovieni despre care se crede că ar ascunde oceane subterane, dar aici, din păcate datele sunt mai sărace. Este vorba despre Callisto și Ganymede care, dacă ar avea oceane, ar fi îngropate sub un strat de 100 de kilometri de rocă, prin care nici nu putem săpa ușor și nici gheizere nu țâșnesc atât de simplu și de des. Dar reprezintă două puncte de luat în seama pe harta viitorilor căutători de microorganisme prin Sistemul Solar.

Dincolo de-al nostru Soare

Și dacă am epuizat locurile din apropierea noastră, să mergem mai departe. Cunoaștem deja peste 3000 de planete care se învârt în jurul altor stele și numărul lor este în creștere constantă. Aceste descoperiri demonstrează un lucru cunoscut, acela că planetele sunt mai degrabă o regulă și nu o excepție în cazul altor stele. Sistemul nostru solar nu are astfel nici un avantaj față de alte colțuri ale galaxiei. Majoritatea acestor exoplanete sunt masive, de dimensiunea lui Jupiter, dar nu neapărat pentru că ele ar fi mai numeroase, ci pentru că metodele noastre de observație nu sunt suficient de rafinate pentru a găsi ușor planete de dimensiunea Pământului. Și toate aceste exoplanete, descoperite încă sau nu, au la rândul lor sateliți, de dimensiunea Europei sau a lui Enceladus. Viața poate fi peste tot în jurul nostru, chiar dacă antenele SETI nu detectează nici o transmisiune radio. Poate că ascultăm noi pe un canal pe care nu mai emite nimeni. Sau viața poate lipsi cu desăvârșire și suntem atunci cu adevărat rezultatul unui miracol (dar nu neapărat divin, ci poate doar probabilistic).

Căutarea vieții va defini probabil explorarea spațială din următoarele decenii și odată găsită, într-o formă sau alta, în apropierea noastră sau nu, pentru că sunt convins că acest lucru se va întâmpla suficient de recent pentru a-i fi martor, abia atunci vom fi făcut cu adevărat următorul salt în evoluția noastră și vom începe să fim cu adevărat o civilizație galactică. Poate va fi acel moment de sfârșit al copilăriei, de care vorbea același Arthur C. Clarke și poate vom începe să ne luăm în serios și să gândim cu adevărat în termenii unei specii care va lăsa în urmă instinctele de autodistrugere. Pasul pe Marte va fi o progresie liniară, naturală, o continuare a aselenizării, dar nu va marca secolul în care ne aflăm. Descoperirea vieții însă, pe Marte sau în altă parte, va fi un eveniment care ne va redefini ca specie. Și cred că suntem foarte aproape de acest punct în evoluția noastră.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

2 × 2 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te