V de la Visegrád

Înspăimântaţi, până recent, că demantelarea proiectului european ar putea demara tocmai de la statele care au pus bazele acestuia, proeuropenii de la Bruxelles au avut parte de surpriza vieţii lor politice când au realizat că, de fapt, cei mai acerbi critici ai Uniunii Europene vin dinspre răsăritul Bătrânului Continent. Iar asta pentru că la butoanele guvernelor de la Varşovia, Budapesta, Praga şi Bratislava a ajuns o mână de politicieni pe care „Oda bucuriei” pare, în cel mai bun caz, a-i întrista. Grav este şi că, pozând în naţionaliştii luminaţi ai vremurilor noastre, dau apă la moară altor politicieni din regiune care îşi văd validat, astfel, discursul antieuropean.


Distribuie articolul

Fondat în anul 1991, Grupul de la Visegrád (cunoscut în urma Divorţului de Catifea şi sub denumirea de „V4”) este, în fapt, o organizaţie interguvernamentală al cărei scop este acela de a asigura coordonarea în materie politică (şi nu numai) a celor patru state central-europene: Ungaria, Polonia, Cehia şi Slovacia. Deşi conform poziţiei sale oficiale grupul militează pentru o integrare europeană profundă1 şi a acţionat, fără tăgadă, ca structură care a promovat aderarea acestor ţări la Uniunea Europeană, obiectivele sale par a fi mai degrabă flexibile, supuse inevitabil orientărilor politice ale formaţiunilor aflate la guvernare în fiecare dintre cele patru ţări.

„Ungaria «susţine din toată inima» declaraţia Grupului de la Vişegrad privind viitorul Uniunii Europene, adoptată la o reuniune la nivel înalta Republicii Cehe, Ungariei, Poloniei şi Slovaciei”, a declarat premierul Viktor Orbán. Varşovia, 2 martie 2017

Tentaţia euroscepticismului

Anul 2010 îl readuce în fruntea executivului de la Budapesta pe liderul partidului Fidesz, Viktor Orbán, care îşi pierduse fotoliul în alegerile din 2002 în faţa socialiştilor. De data aceasta, însă, este vizibil mai hotărât să-şi securizeze poziţia politică, evidenţiindu-se printr-o retorică tot mai violentă faţă de Uniunea Europeană, pe care o foloseşte pe post de ţap ispăşitor pentru a răspunde dezamăgirilor pe care le încearcă tot mai mulţi unguri în raport cu situaţia politică internă. Nu de puţine ori, poziţiile sale radicale au nemulţumit colegii din familia politică a popularilor europeni, din care şi Fidesz face parte. În acest sens, conflictul mocnit al prim-ministrului maghiar cu Angela Merkel este deja de notorietate.

În Polonia, părăsirea poziţiei de premier de către pro-europeanul Donald Tusk în vederea acceptării celei de preşedinte al Consiliului European nu a întărit entuziasmul polonezilor pentru instituţiile de la Bruxelles. Ba din contră. Alegerea lui Andrzej Duda ca preşedinte în 2015 şi, mai apoi, numirea unui premier din partea partidului eurosceptic Lege şi Justiţie (PiS) a consolidat vocea antieuropeană a Varşoviei. Situaţia este cu atât mai surprinzătoare cu cât Polonia era dată ţărilor din Europa de est (inclusiv României) ca exemplu de dezvoltare politică în spiritul democraţiei liberale. O perioadă de mult apusă! Conservatoarea Beata Szydło (până mai ieri premier al Poloniei) a fost, în ultimii doi ani, principalul exponent al politicii antieuropene de la Varşovia, acuzând elitele de la Bruxelles de letargie şi încercând, prin orice mijloace, să discrediteze instituţiile europene şi principiile pe care s-au construit acestea.

Din Grupul de la Visegrád, vocile Cehiei şi Slovaciei au fost, cel puţin în ultima perioadă, ceva mai puţin sonore. În toiul zgomotului venind dinspre partidele de guvernământ de la Budapesta şi Varşovia, celelalte două capitale, Praga şi Bratislava, par a fi, în acest moment,  ceva mai sfioase în a-şi etala euroscepticismul. Dar deşi doar vioara a doua în acest concert, partidele aflate la putere în cele două ţări ale fostei Cehoslovacii n-au făcut notă discordantă faţă de colegii lor. Robert Fico, premier al Slovaciei şi lider al partidului Smer-SD (Direcţia – Social-Democraţia), şi-a câştigat faima prin criticile sale, nu de puţine ori dure, la adresa Uniunii Europene, cu precădere după recâştigarea poziţiei de şef al guvernului în 2012. Iar cât priveşte Cehia, victoria în alegerile parlamentare de anul trecut a miliardarului Andrej Babis antrenează noi îngrijorări la Bruxelles, faţă de care proaspătul premier ceh şi-a manifestat dezacordul cu privire la o serie întreagă de măsuri. De altfel (spre deosebire de mai toţi liderii est-europeni), Babis s-a declarat susţinător al scenariului unei „Europe cu mai multe viteze” – pentru că doar astfel, argumenta el, i se va oferi Cehiei şansa de a ieşi cu adevărat de sub tutela Bruxelles-ului.

Criza refugiaţilor a oferit un bun prilej celor patru partide care conduc de fapt Grupul de Visegrád să-şi încordeze muşchii. Iar Brexitul a deschis o altă rană în trupul Uniunii Europene, vulnerabilitate pe care V4 a exploatat-o la maximum, înţelegând spaţiul de negociere pe care îl oferea breşa politică astfel creată. Critica la adresa elitelor europene a devenit de-a dreptul un fetiş al celor patru partide de la butoanele grupului, acuzate acasă că pun botniţă presei şi criticate de Bruxelles că-şi subjugă sistemul juridic – toate acestea, sigur, în numele „Poporului”, de a cărui legitimitate le place să se prevaleze. Modul lor de acţiune dovedeşte, însă, o înţelegere restrânsă a conceptului de democraţie, pe care îl interpretează ca pe un joc de sumă nulă, motiv pentru care, de altfel, sistemele politice pe care aceste partide le asamblează sunt considerate de specialişti ca reprezentând forme ale „democraţiei iliberale”. Aşadar, e cât se poate de clar faptul că, deşi nu se distanţează expressis verbis de proiectul european, logica politică pe care o promovează liderii V4 nu mai este întru totul compatibilă cu valorile care stau la baza Uniunii şi la care au aderat odată cu acceptarea statutului de membri ai familiei europene.

Dificultatea unui răspuns pe măsură

Reacţiile de la Bruxelles – la fel cum şi lipsa acestora – par a crea, involuntar, un cerc vicios favorabil (culmea!) tot Grupului de la Visegrád. În lipsa unui răspuns dinspre Uniunea Europeană, Orban şi aliaţii săi ar putea foarte bine să argumenteze că liniştea reprezintă o formă de aprobare tacită a criticilor pe care cei patru le emit. Pe de cealaltă parte, răspunsurile Comisiei Europene reprezintă un excelent prilej de victimizare, ocazie care şi testează solidaritatea celor care formează grupul. Odată ce Polonia a fost sancţionată cu activarea deja celebrului Articol 7, premierul Ungariei a fost primul care a sărit în apărarea Guvernului de la Varşovia, anunţând că Budapesta va bloca orice astfel de tentativă din partea Comisiei Europene – pe care, de altfel, a şi sfătuit-o anticipat să nu-şi risipească energia cu ceea ce Orban considera a fi o acţiune inevitabil sortită eşecului. Toate acestea în paralel cu crearea unei imagini de veritabil torţionar politic al lui Frans Timmermans, vicepreşedinte al Comisiei Europene, care ar urmări, în cuvintele aceluiaşi Viktor Orban, nici mai mult, nici mai puţin decât „să dezmembreze Polonia”.2
Doar că imaginea coerenţei fără de cusur în ceea ce priveşte coordonarea Grupului de la Visegrád a fost spulberată de îndată ce Slovacia a înţeles să îşi nuanţeze poziţiile. Premierul de la Bratislava s-a desolidarizat, fie şi doar parţial, de retorica antieuropeană promovată de colegii săi de alianţă. În august 2017, Robert Fico anunţa că, deşi guvernul pe care îl conduce rămâne interesat de cooperarea regională cu vecinii săi, Ungaria, Polonia şi Cehia, nu-şi poate imagina viitorul Slovaciei decât în strânsă colaborare cu Germania şi Franţa. Iar odată ce Varşovia a fost pusă la colţ în decembrie, Ministerul de Externe al Slovaciei şi-a exprimat convingerea, pe un ton împăciuitor, că toate aspectele care au dus la această tensiune politică vor fi clarificate. Iar acest episod nu e singurul care trădează existenţa unor puncte nevralgice care pun la încercare unitatea grupului (spre pildă, apropierea lui Orban faţă de Rusia este prea puţin pe placul Varşoviei).

O vendetă politică

Privite cu prea multă gravitate, ameninţările proliferate de  Grupul de la Visegrád ar putea,  într-adevăr, da palpitaţii unora sau, la polul opus, i-ar putea realmente înflăcăra pe alţii. Cu toate acestea, însă, retorica anti-Bruxelles pe care o întrebuinţează cu intensităţi diferite cele patru state central-europene trebuie tratată mai degrabă ca un episod pasager în istoria acestei cooperări dintre Budapesta, Varşovia, Praga şi Bratislava. Dorinţa unor politicieni de a rămâne preţ de câteva mandate la frâiele guvernului pare a se fi transformat într-o adevărată vendetă politică, purtând aşadar cu sine izul unui conflict devenit de-a dreptul personal. Mult îndrăgita dojenire a Bruxelles-ului (deşi cele patru ţări sunt, fireşte, reprezentate în absolut toate instituţiile europene) oferă încă suficient material electoral partidelor de guvernământ – ca şi cum experienţa de tristă amintire a unui continent dezbinat nu ar fi încă proaspătă în istoria foarte recentă a celor patru ţări. Adevărul este însă că, neoprit la timp, jocul pe care îl deschide V4 ar putea funcţiona în detrimentul fiecăreia dintre cei implicaţi – pentru că orice victorie închipuită a lor în faţa Uniunii va fi, de fapt, un eşec al tuturor părţilor; este o logică pe care Slovacia pare s-o fi înţeles deja şi bate în retragere. Iar în ciuda faptului că sancţiunile contra Poloniei cel mai probabil nu vor speria guvernul de la Budapesta, acesta din urmă s-ar putea vedea tot mai singur fluturând stindardul opoziţiei faţă de Bruxelles. Se vorbeşte, mai în glumă, mai în serios, despre reducerea grupului la un viitor V2. E greu de crezut că, într-o Europă unită – fie ea şi revenită la 27 de state membre – cineva şi-ar permite să se auto-izoleze. Pentru că, în definitiv, acţiunile grupului par a fi mai degrabă forme de şantaj politic decât de influenţare fair-play a procesului decizional.

 

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te