Vasile Dâncu: Revoluția care va veni


O revoluție orfană

Ultima Piață a Universității, cea de azi, este un fenomen social care a provocat o mare neînțelegere, spaime și o sperietură politică. Ocazia este dată de protestele anti–Roșia Montana sau anti-Chevron, dar este mai mult decât atât. Pentru prima dată, manifestanții sunt lăsați singuri în fața sistemului. Banii proiectelor miniere și sărăcia unui sistem mass-media supradimensionat au amuțit televiziunile, ziarele și chiar vocile mai rebele de pe bloguri. I se spune „revoluția hipsterilor” pentru că fenomenul nu poate fi ușor gândit în categoriile ideologice cu care operează azi mass-media și intelectualii publici de la noi. În lipsa noastră de spațiu public, unde totul trebuie să fie pro-guvern sau anti, pro capitalism ca religie, sau pro socialism ca populism, intelectualilor publici de la televiziuni nu le-a fost ușor să gândească unde să-l încadreze ca partizanat. Dintr-o dată, manifestanții din Piața Universității au devenit orfani, sunt greu de agățat de căruța unor direcții politice și chiar dificil de exploatat pentru orice partizanat. Câțiva talentați în packaging politic, de stânga sau de dreapta, au trecut prin Piață, și-au făcut poze, dar nu au fost aclamați, așa că au șters-o repede. Puțini au fost analiștii care au căutat un sens mai profund al mișcării, ca de exemplu ”o căutare a solidarității într-un spațiu amorf, asfixiant și atomizat (Vladimir Tismăneanu), foarte mulți căutând să interpreteze protestul după interesele politice ale găștii din care făcea parte. Un jurnalist cu vechime descria situația presei care ignora mișcarea spunând ”problema e că pe trotuarul românesc, lângă curva politică, şi-a făcut loc şi târfa de presă” (Horia Ghibuțiu). A fost şi mult entuziasm, la un moment dat, al unor intelectuali care au vorbit despre reîntoarcerea spiritului Pieței din 1990, o stare de grație caracterizată prin anti-ideologic și resolidarizarea celor mulți într-un proiect coerent.

În 2012 mi-am adus aminte de cautările presei de a discredita Piața Universității din 1990 când vorbeau despre o drogurile și dolarii găsiți la manifestanți. La mineriada din 1999, când, presa a dat o mâna puterii care lupta cu minerii insurgenți, am găsit într-un flux al unei agenții de presă următorul text, o capodoperă a informării:

Asupra minerilor internaţi în spitalul din Horezu s-au găsit pastile halucinogene. Cadrele medicale ale Spitalului din Horezu au găsit la minerii internaţi săptămâna trecută, după confruntările de la Costeşti, pastile marcate L 452, care ar putea avea efect halucinogen, şapte astfel de pastile fiind predate autorităţilor, au declarat, joi, surse judiciare. Mai mulţi specialişti în produse farmaceutice au declarat că, în mod cert, pastilele marcate L 452 nu sunt medicamente comercializate prin unităţile româneşti de profil. Păstrarea numărului de cod pe tablete atestă faptul că acestea se află în stadiul de cercetare sau că sunt utilizate în condiţii speciale, în unităţi cu circuit închis. Experţii susţin că, în acest caz, este posibil ca aceia care le au adus să fi ştiut faptul că halucinogenele, luate în cantitate mare, stimulează agresivitatea, mergând până la intenţia de a ucide cât mai multe persoane. Toţi cei 18 mineri internaţi la Horezu aveau, în 21 ianuarie, o stare de exaltare, ochii le erau măriţi şi pupilele dilatate. După două ore de la internare, cei mai mulţi dintre mineri au început să şi revină, iar nouă dintre ei au fugit.

Se întâmpla în anul unei eclipse de soare și asta a legat pastila L 452 de eclipsele de rațiune. Și în 2013, mass media a reușit performanțe asemănătoare, de data aceasta însă prin tăcere, umplând toate spațiile cu Festivalul ”George Enescu”. A rezultat o mare ipocrizie colectivă datorată unei mari neînțelegeri. „Hipsterii” a fost un nume, o eticheta pusă pe o piață care nu mai putea fi valorificată politic sau propagandistic. Hipsterii vin ca minerii, de undeva din galeriile ignoranței noastre și din lipsa de simț civic.

Piața – regretabilul?

Ideologii dreptei au avut reacția cea mai vehementă din cauza unor lozinci anticapitaliste. Au interpretat asta ca o blasfemie imensă, ca manifest anti. Ei trebuie să înteleagă că, spațial, acela trebuie să rămână anticommunist, așa cum a început, că nu trebuie să se declare apolitici, căa sta este o iluzie și că acești ”apolitici” sunt vinovați pentru puterea politică pe care a câștigat-o Ponta și USD. Nu a lipsit o etichetă ironic pe identitatea și așa incertă de hipster: ”emo-eco-civici” (Alexandru Hâncu). Au fost sfătuiți să nu mai pună bannere cu ”Jos capitalismul” până ce nu vor citi ce este socialismul, iar de aici pâna la idea ca anticapitalismul este de fapt comunism tiranic și totalitar nu a fost decât un pas. Sigur, am avut și intelectuali de dreapta care au manifestat cu moderatie și nu au confundat niște proteste anti-oligarhice cu nostalgia după comunism (un exemplu este Dragoş Paul Aligică), dar au fost mai puţini.

Stânga politică nu și-a afișat niciun fel de entuziasm, nu doar pentru că era mai greu să confiște politic mișcarea fără să obțină un efect invers, dar și pentru că erau acolo și niște revendicări concrete, legate de decizii guvernamentale.

Piața Universității din 1990 a fost un electroșoc care a avut pe termen scurt un efect contrar scopurilor ei. L-a consolidat pe Ion Iliescu și l-a ajutat să câștige aratând un dușman comun, Occidentul, regalitatea și coloana a cincea din țară. Dar a reușit să recompună spațiul public pluralist și să arunce pe piața politică noi lideri și activiști civici. Alianța Civică a produs CDR, a apărut GDS, Pro Democrația, LADO și alte organizații. În 1996 a adus la putere alternative și de atunci o ținem tot într-o morișcă politică.

Piața Universității de azi nu mai are aliații civici construiți atunci. După aproape două decenii, societatea civilă de atunci și-a epuizat resursele. Politica i-a absorbit pe liderii civici, societea civilă s-a diluat în alte forme de protest, iar o nouă generație de protestatari se confruntă cu dificultățile unui nou început. Încercarea unor intelectuali ai rezistenței civice din trecut de a se pune la comanda noilor mișcări a eșuat lamentabil, penibil.

Împotriva sistemului oligarhic, oriunde s-ar afla

Mișcarea de protest de astăzi nu se va opri destul de ușor chiar dacă se vor rezolva dosarele ecologiste de astăzi. În ultimii cinci ani mișcarea indignaților din toată lumea a pus puterea din sistemele politice în dificultatea de a răspunde eficient și punctual cu bastoane sau morcovi unei mișcări de milioane de protestatari care nu au program concret și nici lideri pe care poți să-i sperii, să-i bagi în pușcărie, să-i iei la bastoane sau să-i cumperi prin cooptare în cadrul sistemului. Au încercat să promită că bancherii vor fi puși la respect, că vor renunța la austeritate, dar au primit doar fluierături și ironii.

Da, este și o mișcare anticapitalistă, dar nu trebuie încă să se panicheze prea tare câinii de pază. Capitalismul a învins definitiv, așa cum comunismul a înfrânt-o. Dar nu este doar atât, este o mișcare de protest care vizează mai mult decât se poate apăra cu tăcerea media sau cu analiști plătiți ori jandarmi bine antrenați.

Puterea banilor a ajuns să falsifice funcționarea societății și luarea marilor decizii. Peste tot în lume se alunecă spre regimuri oligarhice, indiferent dacă sunt etichetate ideologic ca fiind de stânga sau de dreapta, socialiste, neoliberaliste ori conservatoare. O mână de oameni pentru cei 99% care resimt tot mai mult dominarea sufocantă. Și în România, primii 1.000 de proprietari din Topul Forbes dețin 20% dintr-un PIB care este mic, fapt care are la bază şi corupţia, iar interesul celor celor care dețin diferite monopoluri este predominant față de urgențele sociale sau ecologice. Noile mişcări nu contestă proprietatea și nici chiar căile prin care a fost aceasta obținută, dar caută să convingă oamenii că trebuie să luptăm contra coruptiei, a împărțirii neechitabile a resurselor și că trebuie să reformăm sistemele politice. Trebuie să reinventam o democrație vie, unde oamenii contează, nu doar din patru în patru ani, unde autoritarismele de orice fel sunt temperate de legi și reguli. Respectul demnității umane nu trebuie să rămână doar o vorbă, iar liderii politici să acționeze în numele comunităților, nu în numele unei clase politice care devine din ce in ce mai mult o clasă socială. Piața Universității, ca și alte mișcări de contestare, este mai puțin îndreptată spre lideri vremelnici ai oligarhiei, ci mai mult spre oameni, spre majoritățile tăcute și spre mulțimile dresate prin credite şi frica zilei de mâine.
Este o insurecție a conștințelor pe care mizează cei care ies în stradă, o revoltă pentru regăsirea resurselor de luciditate şi responsabilitate civică. Revoluţia care va veni este greu de oprit și va fi îndreptată împotriva sistemului oligarhic care apasă şi sufocă toate societățile, inclusiv societatea românească.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

6 − five =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te