Viața mâinilor negre

Cum arată iadul în care fierbe cea mai mare comunitate de romi din estul Europei, și cât de integrați sunt după 700 de ani


Distribuie articolul

Țigăncușa intră în magazinul de cosmetice și cere cea mai ieftină și mai bună cremă de albit pielea pentru că, spune dintr-o suflare, pleacă să se angajeze. Vânzătoarea știe despre ce e vorba, se duce și îi aduce crema cerută. Fata întinde mâna ei neagră, ia cutia și iese pe ușă plină de speranță. Se întâmplă într-un oraș cosmopolit în vara anului 2015.

În orașul Săcele din județul Brașov, pe 150 de hectare la marginea lui, trăiesc 11 mii, spun oficialii, 12 mii spun alții și 14 mii spun localnicii, de romi ai nimănui. Cartierul e înșirat de la drumul principal de o parte și de alta pe sub dealuri, prin micile văioage care înconjoară Uzina de Apă și umple câmpurile și hârtoapele cu acoperișuri din care ies fuioare de fum acru. La școală sunt 1.500 de copii, care învață în trei schimburi. În cartierul cât un orășel nu este nicio stradă asfaltată, niciun post de poliție, niciun dispensar, nici cimitir, și toți romii ăștia n-au niciun consilier local.

Comunitatea de romi din Săcele a crescut din 1970 cu o medie de peste 20% pe an. Dar, condiţiile de viaţă au rămas la fel

Comunitatea de romi din Săcele a crescut din 1970 cu o medie de peste 20% pe an. Dar, condiţiile de viaţă au rămas la fel

A plouat toată noaptea, o ploaie măruntă și rece, care a tocat acoperișurile, gardurile, colibele de cartoane, pământul bătucit al curților până când niciunele n-au mai vrut să primească apa și-au lăsat-o slobodă pe ulițe, galbenă ca lutul și puturoasă, ca gunoaiele scurse în ea. Copiii mai mari trec ducându-i în cârcă pe cei mici. Părinții se înșiră și ei ca pelegrinii, pe lângă băltoace cu alți copii în spate și cu sacoșele atârnate de gât, și de umeri, ca să ajungă „la asfalt”. Din curți nu se aude nimic, e o liniște aproape suspectă. Cei care n-au de lucru sunt în pădure la ciuperci sau la lemne, sau la furat crenguțe de brad, din care să facă coronițele pentru morți, că nici la alea nu-i mai lasă pădurarul, explică Lingurar, care are ghete de la Pază și altfel poate străbate glodul drumului. Pășește peste un șobolan mort lăsat de ape cu burta în sus de un dâmb al uliței. Dintr-o curte mică, așa cum sunt toate curțile romilor din Gârcin, iese lăsând în spate o căsuță de-un albastru pătat de umezeală, nea Ion Oțelaș. Este „cel mai bătrân” om din partea asta de cartier, ne spune Lingurar. A lucrat la Electroprecizia treizeci de ani și apoi încă paisprezece ca paznic. Bătrânul Oțelaș are cizme de gumă, un laibăr de lână tricotată și arată ca un om care se ține bine. Se plânge de străzile nepietruite și neasfaltate, de gunoaiele aruncate la capătul uliței și în spatele școlii, de lipsa unui dispensar, a locurilor de muncă.

„Doamnă, copiii noștri n-au scăpare, nu știu încotro s-o ia, școala le dă curaj, capătă aripe și aripele se rup, gata, după ce termină nu-i angajează nimeni. Dar eu tot asta le spun, învățați, învățați, poate vreunul dintre voi tot răzbește.” Cartierul nu mai are bulibașă de 24 de ani, de când a murit ultimul moșneag, romii nu știu limba romanes, nu mai știu cântecele, nu mai știu portul, nu au biserică. „Nici nu se declară romi, doamnă, ai noștri de aici, din cartier toți sunt români! Le e rușine! Le e rușine să spună ce sunt și unde stau! După ce s-au închis fabricile, am rămas fără rost pe lume, ne-am înmulțit și am rămas în văile astea, claie peste grămadă. Nici în străinătate nu sunt mulți plecați, nu prea au curaj”. Femeile ies la porți să întrebe „cu ce sunteți”, iar bătrânul Oțelaș le pune la punct, spunând mai departe povestea mahalalei. „Altădată parcă era mai bine, aveam servicii și ne țineam ca oamenii. Acum n-au țiganii noștri unde să lucreze decât la salubritate, mătură străzile în Săcele și-n Brașov. La Electroprecizia mai sunt vreo 20, dar cum să trăiască atâtea suflete fără un loc de muncă? N-avem apă bună, au pus o țeavă subțire de la uzina asta de lângă noi pentru Gârcini și o țeavă nouă, mare pentru Brașov și pentru oraș. La noi curge un firuleț, mai mult noroi.”

„Trandafira şi Daniel Brumaru nu aveau o căsnicie fericită. Bărbatul de 43 de ani era foarte gelos, avea probleme cu băutura şi îşi bătea des nevasta de 47 de ani. Azi-dimineaţă, cei doi s-au certat din nou. Bărbatul a pus mâna pe un batic de culoare verde şi şi-a ştrangulat nevasta. Speriat de ce a făcut s-a dus şi s-a spânzurat în pod. Cei doi au avut împreună doi copii. Băiatul de 22 de ani ani murit răpus de cancer. Fiica lor de 18 ani este plecată la muncă în Italia. ora.10.00 Crima a avut loc în spatele şcolii de pe strada Amurgului nr 74. ”
(Dintr-un raport al Poliției Brașov)

 

Copiii străbat noroiul zilnic pentru a ajunge la şcoală

Copiii străbat noroiul zilnic pentru a ajunge la şcoală

Îl întreb pe bătrân când s-au adunat bărbații de pe strada lui ultima dată să lucreze ceva împreună , când au discutat ultima dată ce pot face ca să aibă o viață mai bună, sau să adune gunoaiele sau să facă șanțuri de scurgere a apei. „Nu ne-am întîlnit niciodată! Păi, cum să vie vecinii la lucru, că le spun eu? Ascultă ei de mine? Păi zic: cine ești tu măi, Oțelași, să ne spui nouă ce să facem? Să vie domn’ primar, pe el l-ar asculta. Dar nu vine! Nu l-am mai văzut prin cartier de la alegeri!”

Poștașul nu sună niciodată

Într-o curte mai înfundată sub buza drumului, mare îmbulzeală. Se dau alocațiile și poștașul, cel cu hanorac alb, cu doi teniși brodați pe piept, tronează în mijloc. El e un fel de Dumnezeu al cartierului. Nu există om mai așteptat ca el. „Își ia doi lei de la fiecare fără să întrebe”, îmi spune o țigancă care așteaptă și ea la coadă alocația pentru copii. „Păi nu vedeți ce casă are?” Ajutorul social pentru fiecare „dezavantajat” este de 142de lei, iar alocația pentru fiecare copil 84 de lei. În Gârcin sunt vreo 2.000 de copii și vreo 500 de asistați social. Mulți nu intră în listele primăriei, pentru că nu au actele în regulă, unii nu au buletine, nu au acte pe case, nu au rol în cartea funciară, nu au curent electric, nu au apă, nu există. „Politicienii ne-au dezbinat”, se plânge poștașul Vasile, „au venit care cum, au trecut pe aici cu promisiuni și oamenii n-are încredere în Partida Romilor, crede că nu îi ascultă nimeni și au votat în turmă cu alții, care acum sunt în primărie și noi în țigănie!”. „Ne-au dezbinat, asta e realitatea”, recunoaște și Nae Gândac, un fel de om-bun-la-toate pe ulițele cartierului.

Bulibașa a murit

Gândac are mustață, haină de piele și servietă. Domn’ Nae, așa i se spune, știe carte și știe să scrie. După el se ține un rom mai îndesat și mai timid, care-l tot roagă să-i facă o cerere la bancă, să poată lua niște bani. Nae Gândac îi spune că e ocupat, dar tot se duce într-un colț al încăperii în care ne aflăm și-i scrie repede ceva pe o hârtie. Se întoarce la masa noastră și se așază lângă Lingurar și Ardelean, toți trei un fel de lideri „aleși de domn primar” să țină legătura între Primărie și Gârcin. Pentru că romii nu au consilier local și nici angajat în Primărie pentru ei, cei trei sunt un fel de aspiranți la un birou și o leafă, imposibil de primit câtă vreme nu au bacalaureatul. Așa le-a spus domnul primar. Unul are liceul, altul școala profesională, dar nu și-au dat bacul. Lingurar lucrează ca paznic la Uzina de aApă, are uniformă de pază și știe cartierul ca pe buzunarele lui. Primii romi care au venit aici au venit să lucreze la cartierul Electroprecizia, la Uzină, în fabrici, ca muncitori necalificați și aici au rămas. „Din anii ’70, de când s-au așezat aici primii romi, cartierul nu s-a schimbat, viața noastrră nu s-a făcut mai bună. Părinții noștri lucrau în fabrică, la Tractorul, la Rulmentul, la Electroprecizia și câștigau cât să ne dea o pâine, dar de locurile astea” – și arată cu mâna spre zarea unde se întinde viermuiala țigăniei –, „nu s-a ocupat cu adevărat nimeni până acum. Noi nu suntem reprezentanți nici aleși nici împuterniciți ai lor, acolo nimeni nu recunoaște pe nimeni. Doar domnul primar a zis că are nevoie de noi ca să aibă cu cine să vorbească. Noi ne luptăm pentru ei, dar nu obținem mare lucru, nu avem putere. Și ni se spune: nu sunt bani, asta e, nu sunt bani!”, descrie Lingurar statutul și rolul lor în raport cu mahalaua.

„Chiar dacă te străduiești”, continuă el, „să faci o școală, un liceu, ceva, când termini, te duci să te angajezi, lași un CV și te întreabă unde stai, tu spui în Gârcin, atunci toți zice: lăsați aici un număr de telefon, că vă anunțăm noi. Și nu mai sună nimeni. N-au voie să-ți spună că nu te angajează că ești țigan, mai ales țigan din Gârcin”. Cei trei plănuiesc să facă o asociație, un ONG, și să ceară și ei fonduri europene ca să facă o fabricuță de conserve din fructe de pădure, de ciuperci sau una de plante medicinale. „Țiganii noștri se pricepe la astea, la cules pentru ceai și fructe, ciuperci din pădure. Am putea face o făbricuță în cartier, dar nu ne-am descurcat să facem asociația până acum, că vrem împreună cu Primăria, numai așa putem lua bani europeni. Între timp tot felul de alte organizații iau banii pe seama noastră”, spune Lingurar.

Costică Ardelean, care e șef peste un sector de pază, nu crede că e corect să se facă razii noaptea și să-i scoată poliția din case la grămadă, să scoale tot cartierul, ca și cum toți ar fi hoți. „Să meargă la unii, la cei bănuiți, dar nu să sperie copiii, să scoată femeile din case și să facă praf tot cartierul că sunt unii bănuiți! Am vrea un post de poliție în cartier, aici, că și noi vrem liniște și să nu ducem grija că sunt scandaluri. Oamenii săraci, neșcoliți, înghesuiți, fac și bătăi, scandaluri, dar dacă ar fi poliția aici, aproape, poate s-ar mai feri.”

Pregătiți pentru eșec

Curtea școlii este ca un stup, continuu zumzăitoare. Din fundul curții, de pe terenul de sport se aude vocea profesorului care-i înjură pe băieți ca la ușa cortului, deși el nu e țigan. Îi bagă și-i scoate din toate înjurăturile pe care le-a auzit vreodată. Lingurar, tată de băiat, se uită la noi și zice ca pentru sine: „Cum îi mai înjură, asta e educație din partea unui dascăl?” Copiii, imuni la limbajul profesorului, continuă să dea cu piciorul în mingea grea și dezumflată. Două profesoare tinere ne conduc prin corul de copii, iar unii dintre ei, când își aud numele răspund automat „Nu, doamna!” Întreb de ce reacționează așa și tânăra dăscăliță îmi spune că de obicei copiilor li se reproșează ceva: Ce-ai făcut acolo, tu ai făcut, cine a făcut cutare sau cutare lucru, neapărat rău. Și ei s-au obișnuit să răspundă – instinctiv – „Nu, doamna!”.

Copiii străbat noroiul zilnic pentru a ajunge la şcoală

Copiii străbat noroiul zilnic pentru a ajunge la şcoală

Școala are 1.500 de elevi, aici se învață în trei schimburi, de dimineața de la 7,30 până la 6 seara. „Nici nu ai timp să respiri, pauzele sunt de cinci minute. Nu e timp nici pentru curățenie. Lucrăm continuu. Am ocupat toate spațiile, și la subsol, și-n atelierele de tâmplărie”, explică Gavrilă Alina, director adjunct.

„Dar lucrurile se întâmplă tot mai bine”, continuă profesoara, „copiii vin la școală, nu mai există rata aceea uriașă de abandon (în 2012 era de 85% – nota red.), chiar am avut un caz în care o elevă a rămas însărcinată, știți că la romi există obiceiul căsătoriilor la vârste fragede, și doamna dirigintă a gestionat foarte bine situația. I-a făcut pe colegii ei să o ajute, să o protejeze în loc să râdă de ea cum erau obișnuiți. Iar fata a terminat cu bine clasa a opta. Aici fetele sunt mai vulnerabile decât băieții. Însă noi trebuie să luptăm cu toate aspectele acestea, cu pricepere și discreție. Am ajuns la concluzia că dacă le arăți iubire acestor copii , dacă le arăți că-i iubești se schimbă total!” Tinerele profesoare de la Școala numărul 5 din Gârcin nu se plâng de salariul prea mic, deși e la fel de mic ca al tuturor profesorilor din țară. „Pentru mine important este să-ți dorești să fii aici”, spune Alina Gavrilă, „dacă îți iubești meseria, o faci cu plăcere. Iar aici simți că e o mai mare nevoie de tine. Aici, să salvezi o viață, contează.”

De câțiva ani au intrat într-un proiect pornit de la Brașov, Jobs, de orientare școlară și profesională, în care copiii sunt introduși să lucreze trei zile în diverse medii, ca să vadă cum e și să-și aleagă meseriile potrivite. De când rulează acest proiect, profesorii au constatat o mai mare rată de înscriere a absolvenților lor la școlile profesionale. Dintr-o clasă care a terminat astă-vară, din 17 elevi 15 au mers la școlile profesionale. În cartierul lor nu există așa ceva, deși ar fi foarte util, dar elevii merg la scoala profesională din cartierul vecin, Electroprecizia sau la Brașov. „Copiii de aici au alt start în viață, au alte obligații decât ceilalți copii. Ei au educația celor 7 ani de acasă de la frații mai mari, părinții lor fiind plecați la lucru. Frații mai mari uneori sunt nevoiți să se sacrifice pentru cei mici, care rămân în grija lor, ei au responsabilități de oameni mari. Muncesc la pădure cu tații lor, trăiesc în case fără curent electric, trebuie să se descurce. Aici, laptele și cornul contează. Deși unora le e rușine să-l mănânce la școală, se furișează și mănâncă. L-am găsit într-o zi pe unul urcat într-un pom ca să nu-l vadă colegii și mânca din corn. Ei sunt și victimele părinților, care poartă stigmatul etniei lor adânc întipărit. Am avut la un moment dat un elev bun care la Caravana Meseriilor organizată de Oamenii de Afaceri Germani, s-a dus la un stand și a pus întrebări foarte pertinente. Eu l-am urmărit încântată și mă gândeam cu bucurie, Doamne, poate vom avea și noi un elev din Gârcin la Școala Germană de Meserii! Dar când l-am întrebat mai tîrziu ce a hotărât, unde merge mai departe, a zis că tatăl lui i-a spus să meargă la scoala auto, că nu este el de Kronstadt, nu va putea fi punctual sau să nu lipsească și-l vor da nemții afară. A spus asta pentru că el, tatăl, știe că-l va opri pe băiat acasă ori de câte ori are nevoie de el, îl va lua în pădure la lemne sau la alte treburi în gospodărie. Chiar și când copiii ar putea evada din mahala, din sărăcie, stigmatul părinților îi trage înapoi.”

Chiar dacă sună cinic, e util ca profesorii să-i pregătească pe copiii romilor pentru eșec. Îi pregătesc să primească refuzuri, dar să nu se descurajeze. Vorbesc deschis cu ei și îi învață să reziste și să insiste. „Veți fi respinși, veți fi priviți cu indiferență sau veți fi jigniți, dar voi mergeți mai departe, mergeți din nou, mergeți la altă ușă, faceți tot ce puteți pentru voi pentru că doar voi vă puteți salva, iar salvarea voastră e mai impirtantă decât să abandonați și să vă plângeți de milă”, le spun profesorii.

În curtea școlii, într-una dintre clădirile auxiliare, s-a încropit școala pentru „A doua șansă”, unde vin elevi care au abandonat școala cu mai puțin de patru ani în urmă și care pot să continue și să termine cele opt clase.

Raul se face avocat

Sunt patru frați acasă. El e în clasa a șaptea. Are note de 8, 9 și 10. Îi place cartea. Mai mult româna și istoria. Tatăl lui muncește „la o muncă în Uzină”, muncitor necalificat, iar mama e casnică. În clasa lui, doar 2-3 colegi nu învață, în rest se străduiesc, „altfel nu ajung mai departe”. Acasă nu au curent electric, seara își face temele la lanternă. În restul timpului muncește prin gospodărie, are grijă de frați, merge cu tatăl lui la pădure la lemne sau face curățenie în curte. Îi place să citească. Acasă nu are cărți, dar cere „de la Doamna”. Raul vrea să se facă avocat să scape din țăgănie și apoi să-i ajute pe ai lui din mahala. În locul unde trăiește cel mai mult îl supără violența și mizeria. „Cel mai rău e când sunt bătăi, aș vrea să nu mai fie bătăi în cartier, mai ales când se îmbată și se bat acolo în stradă e tare urât și nu-mi place. Ar fi bine să fie un post de poliție aici poate altfel ar fi.”

Jocul de-a domnișoara Anca

Anca Mezei are 31 de ani și un corp de balerină. A făcut două facultăți și un master în Educație. Acum este profesoară la școala din Gârcin. Vine dintr-o familie de romi din Purcari și conduce propria mașină. Acasă erau cinci frați, tatăl cânta la acordeon și mama era femeie de serviciu. Anca îi învață pe copii să se poarte, să danseze și să fie împăcați cu cine sunt. „Eu sunt țigancă și o spun bucuroasă. Îmi place să cînt, să dansez, să vorbesc, să schimb lucruri. Asta îi învăț și pe ei. Le spun: și eu am mers la școală fără sanvich, cu tenișii rupți și râdeau copiii de mine. Și mie mi-au zis țigancă și de multe ori am vrut să renunț. Dar mama care era femeie de serviciu și muncea să ne țină la școli îmi spunea, n-ai voie să abandonezi, tu ai scopul tău și asta trebuie să faci, să înveți și să ajungi cineva, e șansa ta și doar asta contează.”

Anca Mezei, 31 de ani, pedagog

Anca Mezei, 31 de ani, pedagog

Cum sunt copiii din Gârcin? „Plini de speranță, cu toate bunele și relele, intimidați de condiția lor, pentru că provin dintr-o comunitate problemă Trebuie să-i înțelegem, au un temperament mai vulcanic, sunt mai gălăgioși, dar au un suflet bun, au o energie bună și-mi pare rău, fir-ar să fie, că nu e folosită!” Anca nu are o sală unde să facă lecțiile de dans cu ei. Dar asta n-o împiedică să câștige competiții cu trupa lor și să dea spectacole de senzație.

A lucrat și în proiecte ale unor ONG-uri. Unii au dezamăgit-o. Când a descoperit că pentru ei banii erau mai importanți decît dorința de a-i ajuta pe romii pentru care primiseră finanțare, Anca a plecat din organizație. A plâns atunci. De ciudă, de furie, de durere. Nu vede o soluție globală pentru romi, doar salvarea individuală. Trage pentru sufletul fiecărui copil pe care vrea să-l scoată, să-l elibereze din mahala cu ajutorul cărții, al școlii.

Colega ei de catedră, Alina Gavrilă, ne mărturisește: „Nu-și asumă identitatea și, neavând identitate, sunt și mai săraci. Cred că exemplul uman este cel din care învață cel mai mult copiii, iar eu le-am surprins pe fete jucându-se în curtea școlii de-a «Domnișoara Anca». Asta înseamnă mult!”

FAST Runner

Există o singură Fundație în Săcele, „FAST”, fundație de interes public care ar trebui să se ocupe și de romii din Gârcin, conform obiectivelor declarate. Deși au făcut un „Centru de zi” unde ar trebui să fie primiți cam 50 de copii de romi pe zi, când am vrut să-i vizitez au invocat numeroase ședințe și întruniri, departe de sediul lor și deci imposibil de vizitat. Spre seară, însă, am găsit-o pe directoarea Centrului de zi într-o cofetărie din Brașov. Doamna Costina Mihăescu a venit din Israel și s-a oferit să lucreze pentru copiii dezavantajați. „Avem un rol dificil, copiii vin destul de nepregătiți la noi, îi ajutăm să-și facă temele, să scrie, să citească. Adesea descoperim că nici cei din clasa a cincea nu știu să scrie și să citească. Mai greu este să-i înveți să se poarte, să discute sau să stea frumos pe scaun. Copiii aceștia până nu învață să se comporte ca ceilalți nu vor avea o șansă în viață. De aceea cred că n-ar fi rău dacă s-ar putea face cu ei mai multe ore de dirigenție sau materii speciale care să-i ajute. Dar știu că școala lor este supraaglomerată, asta ar fi dificil.”

Copiilor săraci de la școala din Gârcin li s-au dat laptopuri pe un program național. Dar unii nu aveau curent electric, nici internet, iar părinții au vândut calculatoarele. Când copiii au descoperit parola de acces la internet și se foloseau de ea la ușa cancelariei, profesorii au schimbat-o.

Practic, din Gârcin scapă cine poate. Și nici după ce au scăpat viața lor nu e ușoară. Un copil de rom va duce după el toate prejudecățile și pielea neagră pe care o moștenește. „Am cunoscut o fată”, continuă doamna Mihăescu, „care făcuse multe cursuri. De vânzătoare, frizerie, de tot felul, dar n-o angaja nimeni. Într-o zi m-am dus cu ea prin Brașov pe la toate anunțurile de angajare și au angajat-o la o patiserie. După două zile, fata a venit plângând înapoi și a spus că au dat-o afară pentru că un client a refuzat să primească plăcinta din mâna ei prea neagră. Asta se întâmplă cu ei.”

Administrarea haosului

Prin anii ‘68-‘70 în Gârcin erau doar vreo mie de romi. Când au început construcțiile la barajul de la Uzina de apă, la blocuri și la Electriprecizia a fost nevoie de forță de muncă necalificată și au adus romi din toate părțile. Cu timpul, comunitatea a crescut, romii și-au făcut case peste câmpuri, unde au apucat, multe fără acte de proprietate sau aprobările necesare. Complicațiile legate de proprietăți și întocmirea de hărți topo nu sunt elucidate nici până azi.

Deși sportul ar fi o șansă pentru ei, nu au nici măcar o minge umflată

Deși sportul ar fi o șansă pentru ei, nu au nici măcar o minge umflată

Primarul Radu Nistor spune că de prin 2008 se lucrează la un plan urbanistic în zonă, dar nu s-a finalizat. Casele nu au numere, nu au proprietari, nu pot fi racordate la curent electric sau apă. Așa se face că aproximativ 60% dintre case nu au apă și 40% nu au curent electric. Nicio stradă nu este asfaltată, nu există dispensar și nici poliție, pe străzile din Gârcin nu pot intra mașinile Pompierilor , ale Salvării sau ale Salubrității. În tot cartierul sunt doar două puncte de colectare a gunoiului. Primăria din Săcele pare depășită de situație. Într-o ierarhie a nevoilor, pune extinderea școlii pe primul loc, dar și pentru aceasta așteptă deschiderea unor axe noi pe fonduri europene.

„Nu pot, n-am bani. Primăria din Săcele nu are bani să extindă școala sau să asfalteze străzi în Gârcin. Poate în 2020 să vedeți primul asfalt acolo, până atunci să facem numerele topo, să clarificăm terenurile și cam atât”, spune primarul Radu Nistor, ales în funcție două mandate la rând.

Casa NATO

Casa NATO, așa i se spune, a fost ridicată în cartier, peste drum de școală de către Consiliul Județean, inițial pentru soldații care veneau la instrucție, apoi pentru locuințe sociale. Dar cum construcția a fost ridicată ilegal, după cum spune primarul orașului Săcele, ea n-a fost nici finalizată și nici folosită vreodată pentru comunitate. Deși avea prevăzute toate facilitățile, a devenit o ruină înainte să fie dată în folosință. Romii se uită la ea și bodogănesc: ar fi putut fi un dispensar acolo, sediul poliției de cartier, o bibliotecă sau o stomatologie, dar și un cabinet pentru veterinarul care n-are unde să lucreze, și el ar fi putut fi băgat acolo. În fine, Primarul Nistor din Săcele recunoaște încurcăturile cu „Casa NATO” și spune că a obținut doar legalizarea actelor privind terenul de sub clădire care aparținea primăriei orașului, dar nu și legalizarea construcției care a fost ridicată de Consiliul Județean fără autorizație.

Până atunci, o clădire impunătoare, nouă, cu etaj, stă goală într-un câmp pustiu unde pasc caii și umblă câinii. NATO nu e decât o poveste.

Cum a evadat Ana

Ana a scăpat din mahala, acum locuiește în Brașov. A făcut liceul,o școală postliceală, apoi s-a angajat. După zece ani de relație s-a căsătorit cu un inginer român, fiu al unui fost primar al orașului Brașov. Acum se numește Ana Moruzi. Vobește cu aceeași admirație despre familiile ei și a lui. Își adoră părinții dar și pe socrul ei, „care este un om extraordinar”. Primele reacții ale familiei fostului primar au fost de nedumerire când au aflat că fiul lor vrea să ia de soție o țigancă din Gârcin. Dar când fiul a adus-o acasă, s-au purtat exemplar. La fel de firească a fost și întâlnirea dintre părinți. Acum Ana are o fetiță și urmează s-o nască pe a doua. Fetița ei spune despre ea, fără reținere, că este pe jumătate țigancă și merge cu plăcere la bunica, pe ulițele din mahala. Deși ar fi putut să rămână în Brașov, Ana face naveta în Săcele unde lucrează ca mediator sanitar pentru țiganii din Gârcin. Obiectivul ei este „Niciun copil de rom nevaccinat!”. Nu se ferește de cuvinte, vorbește despre originea ei cu naturalețe, are o minte vie și multă energie bună. Bate ulițele, convinge mamele, face ce crede că trebuie să facă. În ziua când am întâlnit-o, anunțase 160 de copii să meargă la vaccinare, străbătând tot cartierul, deși ea mai are doar două săptămâni până să nască. Face naveta și munca de mediator pentru un salariu minim pe economie. Dar o face și pentru altceva. Ea, ca și Anca Mezei, deși eliberate, se întorc în fiecare zi ca să-i elibereze și pe alții. „N-aș fi putut să rămân prizoniera sorții. Mi-am pus în cap să nu mă mărit la 12 ani, să nu fac copii si să trăiesc în patru metri pătrați, să rabd ca alte țigănci palme și pumni în față, ci să-mi schimb viața. Am tras mult să învăț, mi-a fost greu la liceu pentru că eram sub nivelul celorlalți, dar am învățat! Am învățat să mă port, să vorbesc frumos, să mă fac utilă. Mai întâi am devenit liberă și independentă și numai apoi m-am căsătorit. Soțul meu m-a ajutat mult, dar nu el m-a salvat, ci eu. Pentru asta îți trebuie voință, să devii altcineva. Țiganii nu se schimbă pentru că se complac să fie ceea ce sunt, nu au curajul să înfrunte noul, necunoscutul. Dacă țiganii se vor schimba vreodată, atunci de la femei va începe schimbarea, ele vor vrea să fie altfel. Și eu asta fac, le arăt că se pot elibera.”

Anca Moruzi a evadat din mahala. A făcut școală, s-a căsătorit cu un inginer român și locuiește la Brașov

Anca Moruzi a evadat din mahala. A făcut școală, s-a căsătorit cu un inginer român și locuiește la Brașov

Distribuie articolul
  1. Pingback: Un an de la „Strategia de dezvoltare Gârcini” – Săcele

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te