Vocea unei românce de Pulitzer: Rukmini Maria Callimachi


Distribuie articolul

Născută în România, în 1973, dar plecată din țară la vârsta de cinci ani, Rukmini Maria Callimachi, printre puținii corespondenți internaționali cu biroul la New York ai publicației New York Times, a fost finalistă în 2009 la Premiul Pulitzer la secțiunea Reportaj Internațional, în urma unei serii de articole pe tema traficului de copii, iar în 2014 a primit o nouă nominalizare, intrând pe lista scurtă cu trei finaliști, de data aceasta pentru descoperirea unor documente care aveau să demonteze anumite mituri despre rețeaua teroristă Al-Qaida. În momentul în care am reușit să vorbim cu Rukmini, românca se afla în Irak, pentru a patra oară în acest an.

Rukmini Maria Callimachi

Rukmini Maria Callimachi

A debutat ca jurnalistă freelancer în 2001, în India, pentru Time Magazine, cu o primă relatare despre cutremurul de 7.7 grade din Gujarat, înainte de a reveni în SUA și de a fi angajată la publicația The Daily Herlad în Arlington Heights, statul Illinois, între 2001 și 2003. A început să lucreze pentru agenția de știri Associated Press (AP) în 2003, mai întâi în Oregon și Louisiana, în 2006 s-a mutat în New Orleans pentru a relata despre urmările devastatorului uragan Katrina, iar următorii opt ani i-a petrecut în Africa de Vest în cadrul aceleiași agenții, AP.
Înainte, a fost de două ori finalistă a Premiului Michael Kelly, pe care l-a și câștigat în 2014, premiu fondat în memoria jurnalistului Michael Thomas Kelly, primul jurnalist american care a murit în 2003 în timpul invaziei americane în Irak. Seria ei de articole „The Al-Qaida Papers-Documentele Al-Qaida” a câștigat două premii Overseas Press Club, club american de presă fondat în 1939 și un National Headliners, alt premiu cu o tradiție de 80 de ani.

Astfel, este prima jurnalistă în istoria de 75 de ani a Overseas Press Club care a câștigat premiile Hal Boyle și Bob Considine, în același an, 2014. Tot în 2014 s-a alăturat echipei The New York Times. Seria de articole intitulată „Underwriting Jihad”, prin care a arătat cum răscumpărările achitate de guvernele europene au devenit una dintre principalele surse de finanțare pentru Al-Qaida, i-a adus premiul George Polk, pentru Reportaj Internațional, unul dintre cele mai prestigioase premii americane. În luna octombrie 2015, Rukmini Callimachi a fost distinsă, de asemenea, cu Premiul Internațional „Maria Grazia Cutuli”, la categoria „Jurnaliști străini”.

Rukmini Callimachi s-a născut în București și alături de mama și bunica ei a plecat din țară când avea cinci ani, stabilindu-se în Elveția înainte de a emigra în Statele Unite la vârsta de zece ani. Copilăria și-a petrecut-o în Ojaj, California. Tatăl ei vitreg, Mihai Botez, a fost un matematician român, profesor universitar și disident care a petrecut zece ani de arest la domiciliu după ce a criticat regimul ceaușist. Rukmini a absolvit Dartmouth College în SUA și a obținut o diplomă de master la Oxford. Născută Sichitiu, Rukmini a adoptat numele de Callimachi după cel al prințesei Eufrosina Callimachi, mătușa bunicii ei.

Documentele Al-Qaida și o nouă nominalizare la Pulitzer

Rukmini Callimachi a fost șefa biroului Associated Press pe Africa de Vest din decembrie 2006 până în martie 2014, an în care a fost angajată la The New York Times în calitate de corespondent străin, acoperind tematica extremismului islamic, inclusiv Al-Qaida și Statul Islamic. Astfel, înainte de a ajunge la New York Times, Rukmini și-a desfășurat activitatea în Dakar, Senegal, acoperind 20 de țări ca și corespondent și șef al AP pentru Africa de Vest. În 2013, în timpul unei sarcini de serviciu, localnicii din nordul statului Mali au condus-o spre un complex de clădiri care au funcționat ca sediu al filialei Nord Africane a grupării Al-Qaida. Pe jos și în dulapuri a găsit mii de pagini de documente interne ale grupării teroriste, inclusiv scrisori de la persoana aflată la conducerea rețelei. Seria intitulată „The Al Qaeda Papers- Documentele Al-Qaida” scoteau la iveală dedesubturile organizației extremiste, arătând, printre altele, faptul că teroriștii aflați în misiune în deșertul Sahara erau obligați să păstreze chitanțe și să întocmească raporturi ale tuturor cheltuielilor lunare. Odată cu dezvăluirea acestor informații, a venit o nouă nominalizare la Premiile Pulitzer, în 2014.

După acțiunea forțelor speciale franceze împotriva membrilor grupării teroriste al-Qaida în Timbuktu, la începutul lui 2014, Rukmini Callimachi a fost unul dintre primii reporteri care a ajuns în orașul devastat. Pe o rută mai puțin umblată, luându-i 13 ore să ajungă acolo, a fost urmărită de extremiști pe durata a 20 de minute din parcursul drumului.

În ciuda reputației grupării al-Qaida de a răpi străini în zonă, Callimachi a traversat un teritoriu unde membrii al-Qaida fuseseră cu doar câteva zile înainte și a stat într-un hotel atacat mai târziu de jihadiști. Insistența sa a rezultat în reportaje cu foarte mare încărcătură emoțională pentru oamenii din Timbuktu, de mare impact fiind mai ales o relatare extraordinară despre o tânără femeie care a îndrăznit să se îndrăgostească de un bărbat deși alte cupluri erau omorâte cu pietre.

Curajul lui Rukmini a fost răsplătit în momentul în care a găsit mii de pagini constând în documente ale grupării al-Qaida abandonate și aruncate la gunoi în zece clădiri care fuseseră ocupate de combatanții din Timbuktu. Atunci a început procesul minuțios de a găsi o ordine în acele pagini și de a descifra semnificația lor, cu ajutorul a șapte translatori care au reușit să descurce complicata limbă arabă. Callimachi a trimis documentele către cel puțin trei experți pentru stabilirea autenticității și le-a făcut disponibile online în limba arabă și engleză.

Una dintre puținele scrisori cunoscute între comandanții al-Qaida scotea la iveală strategia grupării teroriste asupra întregii regiuni. Senatorul american Chris Coons a numit-o ca fiind cel mai edificator document pe care l-a citit despre Africa. O altă scrisoare, în care liderii al-Qaida îl mustrau pe unul dintre teroriști pentru că nu ar fi notat cheltuielile pe care le făcuse, a atras mii de reacții din partea opiniei publice.

În afara documentelor, Callimachi a identificat un efect secundar devastator al invaziei al-Qaida în Mali: reacția surprinzătoare a armatei din Mali față de arabii și tuaregii cu pielea deschisă la culoare care arătau ca jihadiștii. Cu meticulozitate a descoperit corpurile a șase victime împușcate de armată și i-a dus pe membrii familiilor acestora în fața mormintelor, pentru a le identifica. Documentând tot mai mult aceste violări ale drepturilor omului, soldații din Mali au hărțuit-o în repetate rânduri pe jurnalista româncă la hotelul unde era cazată. În timpul unei ieșiri de documentare prin deșert mașina în care se afla a fost oprită de armată sub amenințarea armei. În următoarea zi a mers din nou.

Relatarea lui Callimachi despre descoperirea mormintelor a fost scrisă cu o mare sensibilitate a exprimării. A avut un impact enorm și, în cele din urmă, guvernul din Mali a fost obligat să înceapă investigațiile cu privire la omoruri. Anchetatorii Curții Penale Internaționale și Națiunile Unite au contactat-o pe Callimachi în legătură cu abuzurile asupra drepturilor omului în Mali și reportajele sale au intrat în atenția Congresului american.

Pentru activitatea excepțională în sfera acută a terorismului, pentru curajul și dedicarea ei, Rukmini Callimachi a fost nominalizată pentru Premiul Pulitzer la categoria reportaj internațional.

Acestea sunt doar câteva fragmente din scrisoarea de recomandare pe care Kathleen Carroll, vicepreședinte executiv și director editorial al Associated Press, a adresat-o juriului Premiilor Pulitzer în 2014. Nici de data aceasta premiul nu i-a fost acordat jurnalistei de origine română, însă distincția este de acum doar o chestiune de timp.

Și povestea continuă

La începutul lui 2015, împreună cu Jim Yardley, șeful biroului din Roma al New York Times și cu alți corespondenți internaționali ai ziarului american, Rukmini a participat la scrierea unui amplu articol (From amateur to ruthless jihadist in France-Chérif and Saïd Kouachi’s path to Paris attack at Charlie Hebdo) despre tragicul atac terorist întâmplat la redacția publicației franceze Charlie Hebdo, articol care urmărea în detaliu biografia fraților Kouachi până în momentul atacului și al uciderii lor. Cu ajutorul unei surse, Rukmini a descoperit că atacul a fost pus la cale de gruparea Al-Qaida din Peninsula Arabică și nu de Statul Islamic cum mulți crezuseră inițial.

Câteva luni mai târziu, în august, Rukmini Callimachi a început să scoată la iveală detalii cutremurătoare despre rețeaua de trafic de persoane și sclavie sexuală practicată de teroriștii grupării Statul Islamic, cunoscută ca ISIS sau ISIL. Relatând pentru New York Times fie din Irak sau din Siria, Rukmini a expus în detaliu modul în care femeile și copiii sunt cumpărați, vânduți și folosiți în mod sistematic ca unealtă de recrutare pentru gruparea teroristă. În relatarea cu titlul „ISIS Enshrines a Theology of Rape”, publicată în New York Times la mijlocul lunii august, Rukmini expune cazuri ale unor femei care au scăpat cu viață în urma abuzurilor și sclaviei sexuale la care au fost supuse de combatanții ISIS.

Exodul refugiaților în Europa, cu punctul său culminant în luna septembrie, avea să o determine pe Rukmini, la invitația editorilor săi de la New York Times, să scrie despre experiența sa personală ca emigrant în Elveția și apoi în SUA, folosindu-se de această ocazie pentru a o „intervieva”, pentru prima dată, pe mama ei. „A Train Journey From Communism to Freedom, Almost Ended in Hungary – O călătorie cu trenul din comunism spre libertate, aproape încheiată în Ungaria” este o evocare emoționantă a anului 1979 când Rukmini a trebuit să-și însoțească mama și bunica în călătoria cu trenul, spre libertate. „Atunci, ca și acum, Ungaria era un loc care nu inspira încredere pentru emigranți. Era un loc unde călătoria familiei mele – precum călătoria miilor de refugiați sirieni de astăzi, supuși unor riscuri mult mai mari după patru ani de război civil – a fost aproape să se încheie. Dacă am fi fost întorși din drum, mama mea ar fi intrat cu siguranță la închisoare, la fel și bunica”, scria în Rukmini Callimachi în 6 septembrie.

Despre Rukmini Callimachi și activitatea ei jurnalistică presa din România nu relatează foarte multe. Premiile pe care le obține trec aproape neobservate, la fel și reportajele sale. În momentul în care i-am propus interviul, singurele trei „condiții” ale lui Rukmini au fost următoarele: ca publicația noastră să obțină permisiunea pentru interviu din partea colegilor ei de la New York Times, Danielle Rhoades și Jordan Cohen, de a realiza interviul telefonic și de a-i trimite pre-publicare articolul în vederea verificării datelor biografice, având în vedere că o altă publicație din România, cu o altă ocazie, îi greșise vârsta și domiciliul.

Despre Rukmini Callimachi şi activitatea ei jurnalistică, presa din România nu relatează foarte multe. Premiile pe care le obţine trec aproape neobservate, la fel şi reportajele sale

Despre Rukmini Callimachi şi activitatea ei jurnalistică, presa din România nu relatează foarte multe. Premiile pe care le obţine trec
aproape neobservate, la fel şi reportajele sale

În cursul lunilor octombrie și noiembrie, pe parcursul a trei discuții telefonice în limba română, limbă pe care o vorbește fluent, dar cu accent, pentru că nu a urmat o școală în limba maternă, Rukmini Callimachi a vorbit cu revista SINTEZA, dintr-un loc nedezvăluit din Irak, despre plecarea ei din România și despre cariera de jurnalist.

„Încerc să înțeleg natura terorismului”

Cât de viu mai este astăzi pentru tine episodul plecării din România? Înainte de a scrie „A train journey from communism to freedom, almost ended in Hungary” te gândeai des la acel moment?

Nu este ceva la care mă gândesc în fiecare zi sau în fiecare săptămână însă, din când în când, ceva din jurul meu îmi declanșează amintirile. Imaginea miilor de oameni din Siria și din alte țări blocați în Ungaria în septembrie au trezit în mine foarte multe amintiri. Așa că am făcut un cont pe Facebook, pe care l-am intitulată Then and now, despre atunci și acum și cât de similară poate fi o experiență după 35 de ani. Ce m-a surprins a fost că foarte mulți oameni au început să intre în acest grup și după câteva ore am primit un telefon de la editorul meu care m-a întrebat dacă nu vreau să scriu pe această temă pentru New York Times. Pentru mine, ca jurnalist, propunerea a fost puțin incomodă pentru că stilul meu de a scrie este despre experiența altora, nu despre experiența personală. Însă m-au convins să scriu acel articol și a fost până la urmă o experiență frumoasă, pentru că sunt jurnalistă de peste zece ani și a fost prima dată când am putut să o intervievez și pe mama mea.

Care sunt amintirile tale despre acea zi?

Cu câteva zile înainte de plecare, mama mi-a zis că vom pleca într-o vacanță la Paris, dar omul care devenise ca un bunic pentru mine și căruia îi spuneam Tata Geo, un bătrân care locuia în aceeași casă cu noi, știa că plecăm definitiv și a încercat să mă pregătească spunându-mi să vorbesc cu păpușile mele să vedem care dintre ele vor pleca cu mine. Am aliniat păpușile și jucăriile, am avut un fel de interviu cu ele să vedem care vor pleca împreună cu mine. În mintea mea de copil simțeam că ceva nu este normal pentru că înainte plecam în vacanțe fie la Sinaia sau la Mamaia și atunci mama mă lăsa să iau cu mine ce voiam. Atunci mi-am făcut un geamantan cu toate păpușile mele și cu creioane colorate și când mama mi-a văzut geamantanul mi-a spus că pot să iau doar două jucării în călătoria aceasta. Așa că mi-am luat o păpușă și iepurașul cu care dormeam în fiecare noapte. Când mama nu s-a uitat, am reușit să ascund în bagaj și un elefant mic fără să își dea seama. În copilărie, părinții mei erau în prag de divorț și făceam naveta între casa mamei și cea a tatălui și de fiecare dată îmi lăsam iepurașul fie la unul, fie la altul. Era tot un scandal, eu plângeam și pentru că eram un copil destul de răsfățat făceau tot ce puteau să-mi aducă de fiecare dată iepurașul când îl uitam. Știu că tata mi-a spus: „Rukminel, – pentru că el așa mă alinta – , de data asta să nu-l uiți pe iepuraș pentru că nu te vei putea întoarce să îl iei”. În ziua plecării bineînțeles că îl uitasem acasă și ultima mea amintire din România este momentul în care tatăl meu a venit fugind și prin geamul trenului i-a dat iepurașul mamei mele. Erau mai multe semnale care îmi spuneau că ceva nu este în regulă. De exemplu, în acea dimineață, Tata Geo a început să plângă în hohote, spunându-mi doar atât „Tata Geo este trist!” și cred că era prima dată când am văzut un adult plângând. Era ceva ce nu înțelegeam.

Cum a fost adaptarea în SUA? Ți-ai pus de multe ori problema apartenenței?

A fost o schimbare și o ruptură așa de mare în viața mea, încât nu am cum să nu-mi amintesc. Am plecat dintr-un loc în care mă simțeam iubită, unde eram în siguranță, unde aveam casă, îi aveam pe părinții și pe bunicii mei și am plecat din acest confort pentru a ajunge la statutul de refugiat. Și atunci, ca și acum, este o experiență grea. Eram o familie de clasă mijlocie și ne-am trezit că timp de un an trebuia să fim dependenți de sistemul de azil politic în Germania, mamei fiindu-i aproape imposibil să își găsească de lucru. În Elveția aveam rude foarte îndepărtate și nu ne simțeam bine și duceam o luptă de a ne găsi locul în lume când nu mai eram în țara noastră. O aveam doar pe mama și pe bunica.

Este un cuvânt frumos în limba franceză, limbă pe care a trebuit să o învăț după plecarea din România, care reflectă foarte bine sentimentul pe care îl aveam atunci și care este cuvântul dépaysé, adică fără de țară, utilizat nu pentru un refugiat, ci pentru cei care nu se simt bine într-un loc, care se simt pierduți. Pentru mine, aceasta a fost experiența.

Elveția în anii ’70 avea o părere destul de dură față de oamenii din Est, din România, și nu erai privit cu îngăduință. Astfel, în SUA am plecat după aproximativ cinci ani în care am stat în Elveția, unde am trăit o perioadă foarte dură și nu ne simțeam deloc ca acasă. Am învățat să vorbesc limba franceză și mi-am dat seama că oamenii nu iubeau românii. Învățând să vorbesc limba franceză, uneori mă prefăceam că sunt o fetiță elvețiancă. La un moment dat, îmi era rușine să spun că sunt româncă, pentru că oamenii se uitau ciudat la mine. În America, experiența a fost exact opusă. Îmi amintesc prima mea zi de școală în California, eram într-o clasă mai avansată decât nivelul meu fiindcă profesoara era singura din acea școală care vorbea limba franceză și astfel ne puteam înțelege. M-a prezentat colegilor mei, le-a spus că vin din Elveția, dar că sunt născută în România. Nu știam ce cred copiii despre mine, dar de fapt erau foarte curioși să afle mai multe despre mine și, dintr-o dată, toată acea greutate pe care o simțeam asupra umerilor mei dispăruse dându-mi sentimentul că sunt diferită, dar nu într-un mod greșit. Aceasta este frumusețea Americii.

Mai primești astăzi întrebări legate de numele tău neobișnuit?

Cu privire la numele meu, întrebările au început de când eram foarte mică. Înainte să plecăm din România, prietena mea cea mai bună se numea Ilinca, deci avea un nume tipic românesc. Îmi amintesc că, odată eram în parc și două femei în vârstă au întrebat-o pe prietena mea, „Puișorule, cum te numești?”. Și prietena mea, le-a răspuns: „Ilinca”. „Vai ce nume frumos!”, i-au răspuns femeile. Și a venit și rândul meu și când le-am spus că mă numesc Rukmini (poleită cu aur), expresia de pe fața lor era una de milă (râde), gândindu-se ce nebuni trebuie să fie părinții să îmi dea un nume atât de necunoscut. În America primesc adesea întrebarea „Where is your name from?” și devine plictisitor să spun la toată lumea că originea mea este română, dar numele meu este indian. Nu scap nici dacă le spun direct că numele meu este indian, pentru că încep să mă întrebe din ce parte a Indiei provin.

Când ți-ai dat seama că vrei să devii jurnalistă?

În adolescență, am făcut studii de lingvistică și am învățat limba sanscrită, ceea ce mi-a oferit posibilitatea să călătoresc. Prima călătorie în India m-a făcut să-mi pun întrebarea: eu ce vreau să fiu? Vreau să fiu profesoară? Nu. Ce îmi plăcea era să călătoresc în locuri noi și necunoscute, îmi plăcea foarte mult să vorbesc cu oamenii, eram fascinată de poveștile lor și îmi plăcea să scriu. Mi-a luat destul de mult timp să-mi dau seama că jurnalismul era domeniul în care puteam să fac toate lucrurile acestea. În anul 2000, după masterat, am plecat într-o călătorie în India și atunci am început să scriu și să încerc să îmi vând articolele fără a ști foarte bine cum să fac asta. La început nu reușeam, trimiteam articole unor redactori din America și nu mi le lua nimeni în considerare. În 2001 s-a întâmplat cutremurul din Gujarat și eram în primul avion care a mers la fața locului. Era un cutremur enorm, printre cele mai mari din timpurile recente.

Era într-o perioadă în care Time Magazine era foarte puternic pe piață și corespondenții lor nu erau în acel avion în care mă aflam și eu. Cred că doar CNN trimisese un avion special să ajungă acolo. Așa că pentru câteva zile, chiar dacă nu știam foarte bine ce făceam, am fost corespondent pentru Time Magazine și primul meu articol a apărut la ei, pe copertă, în acea săptămână. A fost o experiență foarte puternică pentru mine atunci, însă acum după 15 ani, îmi dau seama că am văzut foarte multe scene ca acelea.

Dar să vezi un oraș distrus aproape în întregime a fost foarte dureros. Am văzut un copil de 13 ani, singurul din familia lui care a supraviețuit și care avea în jur părinții și frații morți, am văzut un bărbat cu un ciocan care își căuta soția printre dărâmături. Acolo mi-am dat seama că trebuie să mă întorc în America, să lucrez la un ziar, pentru a învăța ce înseamnă jurnalismul. Am avut un traseu destul de lung pentru a ajunge în 2006 să fiu corespondent pentru Associated Press.

A fost o perioadă foarte lungă în care te-ai format într-una din cele mai profesioniste agenții de știri din lume și opt ani mai târziu ai primit oferta de a deveni corespondent internațional pentru New York Times. Prin ce diferă perioada pe care o parcurgi acum, față de cei opt ani din Africa. S-au schimbat și domeniile despre care scrii?

O diferență este faptul că New York Times este un ziar și o instituție mult mai mare decât Associated Press și am mai multă libertate financiară. Când eram la AP, într-o misiune, foarte greu plecam mai mult de două-trei săptămâni pentru că bugetul era limitat, dar la NYT sunt mult mai multe resurse pentru a face o investigație complexă. De exemplu în acest moment pentru mine este al patrulea drum pe care îl fac în Irak anul acesta, primul fiind în luna iulie. Sunt multe săptămâni pe care le-am petrecut aici, cu relații pe care le-am dezvoltat pe termen lung. La AP eram întotdeauna foarte grăbită, era și o limitare a numărului de cuvinte pe care puteam să le public. Cred că acolo cel mai lung articol era de 3.000 de cuvinte, în timp ce la NYT am publicat deja mai multe articole de 4.000-5.000 de semne.

Ce a schimbat în tine perioada în care ai fost șefa biroului Associated Press pe Africa de Vest?

A fost până acum perioada cea mai fascinantă din viața mea profesională și personală. În fiecare an făceam reportaje fie despre un coup d’état sau despre un război civil. În cele mai multe cazuri erau lucruri care nu interesau pe foarte mulți oameni și nu erau importante pentru stratul geopolitic, dar fiecare dintre aceste reportaje pe care le-am făcut, acoperind 20 de țări, are istoria lui.

În engleză spunem între jurnaliști că „You get a front seat in the making of history-Ai un loc în față la înfăptuirea istoriei”. Exact așa m-am simțit eu în mai multe momente din Africa. Am fost în 2011 în Coasta de Fildeș când președintele care era acolo de zece ani și refuza să plece a pierdut alegerile și o armată rebelă, aliată cu cel care a câștigat alegerile, a venit din pădurile din nord, pe jos, până în Capitală pentru a prelua puterea. Eram acolo, în hotel, la 500 de metri de Palatul Prezidențial. Vedeam cum veneau mașinile pline de rebeli, vedeam cum armata republicană încerca să protejeze președintele. Am avut multe astfel de momente.

În primii mei ani de jurnalism, în America, întotdeauna când făceam un reportaj era la începutul fiecărui articol un „dateline” care cuprindea locul și data unde era scris reportajul. Puteai să faci o căutare și rezultatele erau zeci de mii, sute de mii, care indicau același loc. De multe ori, însă, prin ceea ce scriam din Africa dateline-ul era un sat sau o zonă despre care nu auzise nimeni și care intra în arhiva Associated Press. Simțeam o responsabilitate enormă pentru că de multe ori era prima și singura dată când localitatea aceea intra într-un ziar american, sau când acea problemă intra în atenția unui public occidental. Era o perioadă foarte obositoare când lucram de dimineața până seara, dar o făceam cu multă bucurie și mândrie pentru că simțeam că este important.

Când ai început să fii interesată, din punct de vedere jurnalistic, de organizația teroristă Al-Qaida și implicit de Statul Islamic?Vei putea înțelege vreodată natura terorismului?

Totul a început în ianuarie 2012 când o celulă Al-Qaida, care a stat mulți ani în Deșertul Sahara, a început să se organizeze în Mali până a ocupat o zonă de mărimea Afganistanului. Au stat pe acel teritoriu timp de zece luni și ce au făcut acolo este practic aceleași lucruri pe care le-au făcut apoi în Siria. Au anunțat că legea sharia va fi aplicată peste tot, au anunțat că femeile trebuie să fie acoperite sau că hoții vor fi pedepsiți prin codul sharia, ceea ce însemna că trebuiau să le fie amputate mâinile. În fiecare săptămână primeam un apel de la corespondenții mei pe teren care îmi telefonau să îmi spună că iarăși a fost o amputare. În 2013, armata franceză a intrat în Mali pentru a scoate această celulă din partea nordică a statului. Eu am reușit să ajung în Timbuktu, capitala jihadistă, la sfârșitul lui ianuarie, la trei-patru zile după ce au ajuns francezii. Un singur hotel era deschis și când am intrat în camera mea era nisip pe jos pentru că intrasem pentru prima dată după un an de ocupație. Am început ca toți ziariștii să mă duc din loc în loc și orășenii mi-au spus unde găseam tribunalul Sharia, unde a fost poliția islamică, sau unde era biroul șefului Al-Qaida din Timbuktu. Mi-am dat seama când intram în aceste clădiri că în multe dintre ele erau hârtii pe jos, cu scris în limba arabă. În prima zi nu am realizat, pentru că nu cunoșteam limba, dar era foarte clar că mă aflam în Mali, o țară francofonă unde copiii învățau limba franceză, iar acele hârtii nu aveau cum să le aparțină localnicilor. Atunci am înțeles că hârtiile de pe jos sunt abandonate acolo de Al-Qaida, fiindcă adepții rețelei veneau din Algeria, Tunisia sau Libia și vorbeau limba arabă.

Mi-am cumpărat mănuși și saci de plastic și am început să adun din fiecare clădire documentele pe care le găseam. Notam fiecare loc în care găseam hârtiile pentru că era un detaliu care avea să conteze la descifrarea lor. Am avut până la urmă în jur de zece saci de documente cu care m-am întors la hotelul meu cu teama că îmi vor fi confiscate. A luat un an întregul proces de punere cap la cap a documentelor și mi-am dat seama că era o comoară fiindcă erau acolo scrisori de la al doilea lider al organizației centrale Al-Qaida care scria din Yemen și le dădea instrucțiuni soldaților din Mali cum se creează un Stat Islamic.

Erau scrisori între comandanții din această celulă care arătau diferențele dintre sectele religioase, vorbeau despre cât de repede trebuie să fie implementată legea Sharia, un grup spunea că trebuie să o implementeze imediat chiar dacă pierd suportul local, alții spuneau, aveți dreptate Coranul așa spune, dar nu este o tactică inteligentă fiindcă avem nevoie de localnici. Pentru mine așa a început investigația care m-a adus până în ziua de astăzi. Am trecut printr-o perioadă în care credeam că Al-Qaida era un fel de caricatură de dușman, dar mi-am dat seama că este o organizație care are mai multe straturi, care are certuri în interior pe teme de teologie și dintr-o dată s-a deschis o altă lume în investigația asta. Am început să învăț despre natura lor și să fac deosebirea între miturile care se spun despre ei și realitate.

Descoperirea documentelor te-a adus foarte aproape de un premiu Pulitzer în 2014. Rămâne un obiectiv acest premiu în cariera ta?

Primul pas a fost să fiu nominalizată de structura pentru care lucram, respectiv Associated Press, dar cel mai greu a fost analiza juriului care se uită la toate aplicațiile și dintre acestea alege trei, care sunt finaliste și din cele trei este ales câștigătorul. Am fost destul de aproape, aflându-mă în cele trei. Încerc să nu mă gândesc la această miză pentru că importantă este munca și ideea de a o face pe o bază pură. Premiile în presă vin ca un cadou din partea colegilor, dar nu poți să faci munca asta pentru premii. Trebuie să o practici pentru că este importantă și pentru că vrei să scoți la lumină adevărul.

Care este raportul tău astăzi cu România? Ești în temă cu ceea ce se întâmplă în țară?

Ultima dată am fost în România în 2009. Nu merg foarte des, dar de câteva luni mama mea a plecat din California și s-a mutat în București, deci sigur voi reveni în România. Până la urmă este țara mea natală. Nu sunt foarte la curent cu evenimentele cotidiene, am citit despre tragedia din clubul bucureștean, știu că premierul a demisionat, dar nu mă pot declara foarte informată cu ceea ce se întâmplă în țară. Mi-ar plăcea să fac un reportaj în care să intervievez oamenii în limba română, ar fi interesant, dar tema mea este acum Statul Islamic și terorismul și cum asta nu va fi o problemă în România, sper, nu știu în ce altă capacitate aș putea face un reportaj în țara mea.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te