Zbor deasupra unei ţări de cuci

Există domenii ale societății românești care în ultima sută de ani au fost supuse unor grave abuzuri, iar efectele acestora se simt și astăzi. Dacă lumea occidentală a evoluat în privința abordării medicale a minții umane, la noi domeniul încă se zbate pentru renaștere și progres. Statul român pare incapabil să preia povara tot mai grea a vulnerabilităților psihice din rândul populației, iar societatea, marcată de tranziție și sărăcie, nu ajută nici ea prea mult.


Distribuie articolul

Bolile psihice se tratau în evul mediu cu flăcările rugului. Nici mai târziu tratamentul nu a evoluat prea mult. În spaţiul românesc, modernizarea a mers și mai greu. La începutul secolului trecut, nici nu apucase să se așeze bine renașterea, că a și venit modelul sovietic să radă tot. Dar unde ne aflăm astăzi? Cum arată psihiatria românească și cât preţ punem pe sănătatea mintală a populaţiei la 100 de ani de modernitate?

– Am evoluat sau am involuat? îl întreb pe Gabriel Diaconu, într-o dimineaţă, la telefon, de la mii de kilometri. Gabriel a studiat și profesat în Occident, este medic specialist psihiatru, cu supraspecializare în suicidologie şi psihotraumatologie, intervenţie de criză şi gestionarea conflictelor interetnice. A lucrat pe mai multe proiecte internaţionale, în colaborare cu universităţi din Viena, Montreal, Kosovo, Croaţia. În România conduce un centru privat de sănătate.

Locul pe unde intră mâncarea în spital la Psihiatrie, Pavilionul V din Cluj-Napoca | Fotografii: Dan Bodea

„Am involuat”, vine răspunsul lui. „Profesional și instituţional suntem la pământ. Și cel mai grav”, spune Gabriel, „este că pe acest subiect se pune batista pe ţambal. Nimeni nu discută deschis și serios despre ce se întâmplă. Se fac congrese și conferinţe, la care, eu, sincer, am încetat să mă mai duc, pentru că acolo își cântă toţi în strună și prezintă studii clinice pe 50-100 de pacienţi, când în lume se fac pe mii. Nu se vorbește despre asta pentru că nu dă bine, dar se pare că suntem în top 5 ţări la consumul de alcool și demenţa cauzată de el. La depresie suntem, la fel, printre primii. La suicid în continuare avem statistici date de IML și MAI. Iar statisticile prezentate oficial merg pe cele internaţionale, ca să fim în rând cu ceilalţi. Dar nu știm care este realitatea exactă. Ca în comunism. Suntem tot prizonieri în trecut, dominanţi de modelul biocentric, sovietic, la care s-au adăugat multe altele, hibe peste hibe. Psihiatria este pe ultimul loc la investiţii, sub 5%. În ultimii 40 de ani, nu a avut loc nicio inovaţie fundamentală. De la introducerea prozacului, nimic fundamental, doar modificări de suprafaţă. Au existat câteva renașteri, dar au fost suprimate cu grijă.”

„Pacienţii ar face orice”, continuă Gabriel, „numai să nu fie internaţi în spitale. Vin și ne spun: fac orice numai nu mă internaţi! Spitalele sunt tratate ca niște leprozerii, locuri urâte, respingătoare, în care, dacă ai intrat, nu mai exiști ca om. De regulă, ele se află în clădiri vechi, interbelice, cu aceleași camere de izolare ca acum o sută de ani, cu uși și gratii ca la pușcărie. Nu s-a făcut nimic, singurele «programe»- au pus faianţă pe holuri, uși termopan și cearșafuri colorate și periodic organizează congrese! În ultimii 30 de ani nu s-a mai construit niciun spital nou de pshiatrie. Niciunul! Chiar dacă suntem în topurile incidenţei la unele boli psihice, noi nu facem nimic!”

Care sunt după părerea ta cele mai mari probleme din psihiatria românească?, îl întreb mai departe pe Gabi și continuăm discuţia de la distanţă.

„Toate sunt mari”, îmi răspunde el. „În primul rând nu sunt spitale, apoi nu sunt medici specialiști destui, avem cam 130 în toată ţara. Este câte un spital prin orășelele mai mici, care are un singur specialist. Apoi banii, investiţia în dotări. Preocuparea, grija societăţii, a statului. Păi, au făcut o Lege a sănătăţii mintale care n-a avut norme de aplicare timp de zece ani! Zece ani! Adică, fac legi pe care să le arate, iată, le avem, și asta mai ales pe plan extern, dar dacă nu se aplică din lipsă de norme, asta e!”

Între timp, afară s-au schimbat anotimpurile. Am început discuţia cu Gabriel pe-un soare aprig, de vară, iar acum cade o ploaie rece, spulberată cu forţă de vânt. Stropi repezi se izbesc de geamuri și Gabi continuă să-mi povestească revoltat despre lumea lui în care anotimpurile se schimbă mult mai rar: iarna poate dura și o sută de ani.

În Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj-Napoca funcţionează trei secţii de psihiatrie şi un Centru de Sănătate Mintală. Anul trecut, cele trei secţii de psihiatrie, inclusiv compartimentul de toxicomani, au însumat 3.483 pacienţi.

Uitaţi în mijlocul orașului

Dacă aţi auzit povestindu-se despre condiţiile proaste și de ruina din clădirile spitalelor de psihiatrie – să credeţi tot ce auziţi. E adevărat!

Am intrat în Pavilionul 5 de pe strada Victor Babeș al Clinicii de Psihiatrie din Cluj, într-o zi de sărbătoare. Atunci se putea intra mai ușor. În ziua aceea, în toate pavilioanele destinate psihiatriei era un singur medic de gardă. Trei clinici de urgenţă sunt grupate în curtea de pe Babeș 43, destinate adulţilor, femei și bărbaţi, cu probleme acute. După primele investigaţii și intervenţii, bolnavii de regulă sunt trimiși la spitalele pentru boli cronice. Uneori, aici este aglomeraţie. Sunt aparţinători care spun că internarea e dificilă, că sunt refuzaţi pentru că nu este loc. Că au văzut bolnavi dormind pe holuri. Dar cele două rezidente pe care le găsesc în spital spun că locuri mai sunt, alte lucruri lipsesc.

Stăm de vorbă în camera de gardă, „cabinetul” lor de la parter. Încăperea are pereţii murdari, o gaură mare în zid, astupată cu o pungă și lipită cu scotch. Birourile arată mai rău ca niște mese de hambar. Lemnul lor a fost vopsit cândva într-o culoare gălbuie, acum sunt roase peste tot de vechime, nu mai au colţuri. La sertare au găuri să bagi pumnul pe unde altădată intra cheia. Parchetul uzat până la „os” de urmele pașilor. Clanţele de la uși, ruginite. Caloriferele, ruginite. Într-un mic oficiu lateral, pe unde vine mâncarea în spital, tot ce e metal e ruginit, chiuvetele sunt vechi, din ciment, ţevi ruginite, uși roase de folosinţă.

Dar tinerele rezidente nu de asta se plâng, ci mai mult de lipsa aparaturii necesare pentru bolnavi. „Ne lipsesc tuburile de oxigen”, spune Viorica Nicola, „iar tuburile sunt foarte necesare. Și un EKG bun ne-ar trebui. Nu avem cu ce să monitorizăm bolnavii, nu avem un aparat de monitorizare, vă daţi seama?”

„Și nu avem destui asistenţi sociali”, adaugă Paula Pătrașcu. „Doar doi pentru toate clinicile, unul pentru femei și altul pentru bărbaţi. La sute de oameni! Ori bolile acestea au implicaţii sociale mai mari decât oricare altele, e nevoie de ei ca de oxigen. O altă problemă majoră este legată de bolile pacienţilor care nu sunt psihice. Bolnavii psihici au și alte afecţiuni, dar nu sunt internaţi la clinicile de specialitate pe motiv că sunt agitaţi. Sunt aduși la noi, noi încercăm să le asigurăm consultaţie de specialitate, dar e greu. O programare la cardiologie poate să fie și peste 2-3 săptămâni. Până atunci trebuie ţinuţi internaţi. Medicii cardiologi sau de alte specialităţi nu sunt obligaţi să vină aici. Bolnavii noștri se deplasează greu și trebuie însoţiţi.”

Viaţa lor este mult mai complicată decât am fi putut crede. Și a bolnavilor și a medicilor. Nu doar în interiorul labirintului spitalicesc, dar și afară. Gradul de sărăcie al unei ţări contribuie la starea de sănătate mintală a populaţiei. „Sărăcia populaţiei este și ea un factor care contribuie la apariţia unor astfel de boli”, explică tănăra rezidentă. „Singurătatea, eșecurile, lipsurile, toate contribuie la căderea psihică a multor oameni. Alcoolul este și el un refugiu… Un refugiu devenit boală.”

Și chiar dacă bolnavul nu era sărac înainte să se declanșeze boala, când va deveni inactiv, va sfârși prin a ajunge sărac. Familiile pot fi singurul suport real pe care se pot sprijini bolnavii ca să iasă din acest cerc vicios al bolii.Dar nu întotdeauna există o familie care să poată duce sau să știe să ducă o astfel de luptă. „De cele mai multe ori, după ce-i externăm pacienţii noștri neglijează tratamentul”, explică medicul rezident. „Negarea bolii fiind o caracteristică a bolii – și așa redevin prada suferinţei. Boala revine și ei revin aici. O luăm de la capăt.”

Paula atrage atenţia asupra faptului că „societatea nu este, dar trebuie să fie pregătită să se poarte corect cu astfel de persoane. O boală psihică devenită cronică și tratată adecvat nu este altfel decât orice altă boală cronică, de inimă, de exemplu. Dar societatea încă îi consideră niște paria. Îi respinge și-i aruncă și mai tare în braţele bolii. Greu se mai integrează în muncă. Nu există facilităţi suficient de motivante pentru ca angajatorii să fie mai receptivi la aceste situaţiile. Eu, personal, cunosc doar doi oameni care s-au reintegrat relativ ușor. Iar unul dintre ei e la al patrulea loc de muncă într-un an.”

Cât privește condiţiile de lucru, rezidentele zâmbesc amar: „S-au făcut de multe ori cereri la conducerea Spitalului Clinic Judeţean, dar ni se răspunde că nu sunt bani pentru psihiatrie. Psihiatria nu este considerată la fel de importantă ca altele, aici nu avem nevoie de atâtea materiale consumabile ca la chirurgie, de exemplu, iar numărul de zile de spitalizare trece de regulă de cinci. Așadar, avem un scor mic pe psihiatrie. Și ni se dau bani puţini.”

De ce și-au ales un domeniu atât de greu, este întrebarea care mă încearcă. „Pentru că dintotdeauna mi-a plăcut mintea umană”, răspunde Paula. „Am vrut să o cunosc, să știu cum funcţionează.” Studiile unui medic psihiatru se întind pe cel puţin 10 ani: șase ani facultatea și patru ani rezidenţiatul. De anul acesta rezidenţiatul s-a făcut de cinci ani.

Nici medicii specialiști ai spitalului nu spun lucruri diferite faţă de tinerele rezidente. Poate mai resemnaţi, și ei confirmă că sunt departe de un sistem modern de tratare a bolilor psihice. „Ultima inovaţie majoră?… Nu știu, poate acum 30-40 de ani”, încearcă medicul specialist Ioana Crăciun să identifice momentul. „Sau nu”, revine oarecum trimfător, „când s-au scos cămășile de forţă și am primit chingile, hamurile. Acum vreo patru ani. Nu vă daţi seama ce bine e să poţi să-i faci o injecţie în timp ce bolnavul e agitat, cu cămașa de forţă era mult mai greu. Și pentru confortul lui e mult mai bine, este protecţionist. Și medicaţia s-a îmbunătăţit, avem medicaţie de ultima oră.” O privesc în tăcere. Înţelege tăcerea mea și continuă. „Știu, aceasta nu este o revoluţie pentru psihiatria mondială, dar pentru noi este una.”

Toată lumea se plânge că pleacă rezidenţii din ţară. Dar şi medicii specialişti lipsesc.

Își dorește un echipament de electroterapie „cum există și la Debrecen”, dar la noi nu este că nu era în protocoale. Protocoalele le fac cei din Ministerul Sănătăţii. Conducrea spitalului a răspuns că un astfel de echipament este planificat pentru anul următor.

Medicul specialist Ioana Crăciun este membră a Asociaţiei Psihiatrilor din România. Dar nu a participat niciodată la nicio întrunire a acesteia: „Acolo merg șefii, profesorii universitari, nu noi. Nu ne-am întâlnit niciodată să dezbatem problemele profesionale.”

O întreb dacă, la rândul ei, societatea este pregătită pentru sprijin și înţelegerea persoanelor cu probleme psihice. „În America este” răspunde medicul zâmbind amar. „În America!”, simte nevoia să mai sublinieze. Cabinetele medicilor specialiști sunt renovate, la fel și saloanele, iar Pavilionul 5 și-a făcut o grădinuţă interioară cu iarbă și câteva bănci pentru bolnavi. În rest, bolnavii umblă printre mașini și containerele de gunoi, pe alei neasfaltate, unde fiecare mașină ridică nori de praf.

Asistenta-șefă Daniela Pîrţoc invocă lipsa cronică de finanţare. „Primim aceiași bani, 1850 de lei pe caz rezolvat, ca acum zece ani. De zece ani nu s-a modificat suma niciodată. Nu avem personal suficient, nici asistente, dar mai ales infirmierele lipsesc.”

Vlad Zdrenghea, medic specialist psihiatru la Secţia bărbaţi, nu se plânge de condiţiile materiale, secţia sa nu arată rău, dar recunoaște că nu sunt medici suficienţi, că sistemul pavilionar în clădiri vechi, interbelice, face aproape imposibilă medicina modernă. „Mi-aș dori un spital unde să poţi trata omul pentru toate afecţiunile lui, un spital modern, cu cardiologie, interne și alte specialităţi într-un singur complex, nu să cari bolnavul de colo-colo pe la diferite uși și asta când poate veni salvarea. Dar nu avem, nu este! Mai avem mult până să facem medicină modernă, ăsta e adevărul!”

„Suntem și noi oameni, nu animale”

Cleopatra s-a internat acum câţiva ani pentru prima oară într-un spital de psihiatrie din România. „În primul rând”, mărturisește ea, „mâncarea e groaznică, pacienţii vechi ai spitalului vorbeau despre obișnuinţa de a se fura din mâncarea bolnavilor de către asistente și bucătărese. Dimineaţă de dimineaţă se servea margarină cu magiun, carne nu am văzut niciodată decât odată un cârnaţ pe care l-am donat unei vecine, pentru că avea gust de expirat. E inadmisibil ca bolnavii psihic să fie hrăniţi astfel, e discriminare, cred că ei se bazează pe faptul că aceștia nu se plâng nimănui, sau că, dacă se plâng, oricum nu îi crede nimeni pentru că «au cu capul». Din câte știu, în alte spitale de alt profil mâncarea e mai decentă, probabil altfel sună dacă un cardiac face reclamaţie undeva că mâncarea e expirată, altfel e crezut și tratat. La internare am avut bani în portofel – nu mulţi dar au fost câţiva zeci de lei – la externare, banii lipseau. Deși am avut și martori, nu am depus nicio reclamaţie, deci am rămas cu un gust amar – se practică la magazie deposedarea de bani. Mie mi i-au luat pe toţi, cred că s-au gândit că rudele nu știu că am avut bani la mine, dar s-au înșelat. În spital, personalul e insuficient, iar cel existent nu-și prea dă silinţa să asigure liniștea. Au loc bătăi între pacienţi fără ca nimeni să intervină.”

Cleopatra nu și-a spus numele real, nici pe cel al spitalului. Se teme. Dar ar vrea ca problemele să se rezolve pentru că, adaugă ea, „chiar dacă suntem bolnavi, suntem și noi oameni, nu animale.”

Pe aici trec pacienţii în plimbările lor zilnice.

Clara s-a „vindecat”. Ea spune că urmează tratamentul regulat și că nu mai are probleme. Ea face parte dintre acei pacienţi care ajung să citească și să cunoască despre boala lor mai mult decât unii angajaţi din sistemul de sănătate. Acești „bolnavi” comunică între ei, au forumuri, au asociaţii și dezbat în comun problemele cu care se confruntă.

Aceste reţelele proprii de sprijin vin să suplinească lipsa unei reţele de susţinere din partea societăţii, din partea instituţiilor oficiale de sănătate publică. Pentru că, spun ei, dacă în spital e groaznic, afară e și mai rău când nu ai parte de ajutor.

Un pas mic pentru omenie

Vasile Barbu, președintele Asociaţiei pentru Protecţia Pacienţilor, spune că Legea sănătăţii mintale a fost un pas înainte în rezolvarea unor probleme din domeniu, „dar un pas destul de mic”. „Și am să vă explic de ce”, spune el. „Dacă tot timpul se invocă lipsa banilor, degeaba ai legea care spune fă aia și fă aia, că nu au cu ce să facă! Și e greu să înţelegi guvernele, pentru că aceste cheltuieli cu spitalele de psihiatrie nu sunt atât de mari, încât să împovăreze statul. Dar lumea pacienţilor de boli psihice nu prea vorbește, ei nu îndrăznesc să se expună și nici nu sunt crezuţi. Nu vorbesc, nu fac gălăgie și nici nu votează, prin urmare nu există! Nu există pentru politicieni și guvernanţi! Nu-i interesează ce se întâmplă cu ei. Facem noi, organizaţiile, și dumneavoastră presa, câte un scandal și atunci apar niște măsuri minore, luate și alea cu heirupul. Și cam atât!”

Dar și mai grav, adevărata problemă, susţine Vasile Barbu, este la nivelul impactului în societate al acestor boli. „Dezastrul vine din faptul că aici avem un impact cu costuri sociale foarte mari, ori la noi asistenţa socială e la fel de slabă la toate categoriile. Am văzut statistici care arată că incidenţa depresiei la noi este de 30%. Vă daţi seama ce impact are acest lucru? Mie mi se pare una dintre cele mai mari probleme ale României. Dar poate doar mie.”

„Eu am vizitat multe spitale de psihiatrie. Sunt total neglijate și de Ministerul Sănătăţii, și de autorităţile locale. Bolnavii psihici nu sunt mize electorale, sunt trataţi tot ca „rebuturi” ale societăţii, ca pe vremea comuniștilor. Știţi care este paradoxul? Că spitalele pentru cei periculoși, „închișii”, cum li se spune, sunt mai bine dotate, mai bine întreţinute decât celelalte. Pentru că sunt nevoiţi, de aceia le e frică, acolo trebuie să existe siguranţă și atunci investesc. Deși și acolo sunt accidente. Apoi sunt unele sanatorii în localităţi mici, dar cu sute de paturi. Autorităţile locale nu prea dau bani, ministerul nu, și uneori mai este și managementul prost. Când se combină astea două, e dezastru. Cred că, dacă s-ar investi în manageri buni, de acolo treaba ar putea începe să meargă bine.”

Avatarurile psihiatriei

– Gabriel, cum a ajuns psihiatria românească aici? Care au fost obstacolele ei?

„Psihiatria românească a avut două mari reforme și o mare involuţie. Prima reformă a fost la Iași când Petru Protici, descălecătorul psihiatriei românești, a înfiinţat spitalul de la Socola, pe la 1870 și ceva. Apoi Alexandru Șuţu, la București, la sfârșitul secolului al XIX-lea începutul lui XX. Gândiţi-vă că el a înfiinţat un spital privat de psihiatrie, la el a fost internat Eminescu și tot el a înfiinţat primul spital de stat de la Mărcuţa. Am fost acum să vizităm Mărcuţa, pentru că facem un documentar, nu ne-au lăsat jandarmii să intrăm. De ce? Ce au de ascuns? Ce au multe spitale de psihiatrie de ascuns! Urmașii Spitalului Central la 1948 aveau tot ce era mai nou și mai modern în lume în psihiatrie. Medicii lui se pregăteau în Germania. Directorul spitalului atunci era Petre Tomescu, despre care nu se prea vorbește, pentru că a introdus două măsuri, una bună (penicilina la prostituate) și alta proastă (segregarea), pentru care nu a fost iertat. A fost condamnat la șase ani de închisoare și apoi reangajat, dar ca secundar. Imediat după Tomescu a venit Parhon, iar după Parhon fiica lui. În 1953, România trecea la modelul sovietic de sănătate mintală, unul biologic, în care vedeau boala nu ca o manifestare socio-umană, ci ca pe una pur biologică. Atunci s-au folosit neurolepticele și șocurile electrice. Prin anii ‘70, la Timișoara se năștea un curent renascentist în psihiatrie, iniţiat de psihiatrul Eduard Pamfil. Curentul s-a extins și la Oradea. Eduard Pamfil a mers pe o direcţie mai boemă, era un întreg curent. Apăruse atunci și Phoenix… el i-a păcălit pe comuniști spunând că-i tratează pe bolnavi prin muncă, făcea ergoterapie cu ei. Dar tot era ceva, ceva nou și benefic pentru oameni. Așa au apărut laboratoarele de ergoterapie prin toată ţara. Tot atunci s-au revigorat sanatoriile. În anii aceia a fost lărgită reţeaua, dar condiţiile au fost aproape totdeauna insalubre, ca niște leprozerii. Acolo trăiau, acolo mureau”.

Anul trecut, veniturile totale pentru cele trei secţii de psihiatrie de la Cluj au fost de 11,12 milioane de lei, cheltuielile de 15,37 milioane şi pierderile de 4,25 milioane de lei. Anunţul de la poarta spitalului îi invită pe bolnavi la Viena.

Istoria unei negări continue. Cancerul sănătăţii mintale

Ascult și-mi amintesc știrile din presa postcomunistă despre aceste „leprozerii”. La Bălăceanca, colegii mei din presă filmau și scriau acum câţiva ani cum bolnavii umblau goi, căutau în gunoaie și cerșeau. „La vederea noastră”, consemnau ei, „un grup de femei şi bărbaţi ne-au înconjurat cerând ţigări şi câte un leu, iar acest ritual nu a fost întrerupt în nicio zi. Acum câte ceva despre mirosul care cu greu poate fi descris în cuvinte. În timp ce ne apropiam de clădire, duhoarea devenea insuportabilă. Miroase a vechi, a fecale, a lucruri care s-au împuţit. Şi asta la fiecare din cele patru niveluri ale spitalului.”

În 2016, un raport al conducerii spitalului privind casarea obiectelor de inventar te ducea cu gândul că întreg spitalul, locul acela ar fi trebuit casat: „Cel mai mare și mai cunoscut spital de psihiatrie din România s-a transformat într-o ghenă . Aparatura, mobilierul și ustensilele medicale sunt ieșite din uz, cu 40 de ani vechime, și pun viaţa pacienţilor în pericol. În situaţia privind analiza valorică a obiectelor de inventar propuse a fi casate se observă că, din totalul valoric al obiectelor de inventar propuse spre casare, un procent de 78%, în valoare de 387.440 de lei, reprezintă obiecte de inventar achiziţionate în perioada 1976-2009. Consiliul de administraţie a aprobat în unanimitate casarea obiectelor de inventar, însă acum  rămâne problema achiziţionării de bunuri în schimbul celor aruncate, cât și problema personalului. Spitalul de psihiatrie a scos la concurs 19 posturi vacante.”

De atunci, la Spitalul Bălăceanca a venit o nouă conducere despre care președintele Asociaţiei Pacienţilor spune că „este ambiţioasă și vrea să facă treabă, dar fondurile pe care le primește nu sunt suficiente”.

Tot în anii de după revoluţie, în care presa a avut curajul să se apropie de acest subiect, de aceste spitale, s-au semnalat situaţii grave la Galda de Jos, la Borșa, la Gătaia. Autorităţile au negat de fiecare dată adevărul celor reclamate. Un raport foarte critic al Centrului de Resurse Juridice, făcut în urma unei vizite la Spitalul de la Galda de Jos, era negat punct cu punct de conducerea Direcţiei de Sănătate Alba.

Conducerea Spitalului de la Gătaia, la rândul ei, în urma unor sesizări, răspundea: „De multe ori, bolnavii vin, nu le place că sunt lăsaţi aici de aparţinători și atunci găsesc motive să se scuze că vor acasă, că vor să plece, dar nu din cauza condiţiilor.”

Astăzi, în 2018, la 100 de ani de România Mare, pe ușa clădirii interbelice a Psihiatriei III din Cluj stă lipit un anunţ obligatoriu, adânc subliniat. Bolnavii trebuie să-și aducă de acasă: săpun, pastă de dinţi, periuţă, pijamale sau cămașă de noapte, piaptăn, papuci, prosop… iar dacă nu le au, un aparţinător să le aducă de urgenţă.

Spitalele noastre par și acum niște locuri pustii, adăposturi goale unde te duci cu toate cele necesare la tine. Altfel nu ești primit, nu te descurci. Ca în lagărele de altădată, ca în leprozerii.

Lângă Pavilionul VI, la douăzeci de metri distanţă de ușa de intrare, un munte de saci de gunoi zace în soare. Un pacient îmi spune că e gunoiul spitalului, se ia, dar destul de rar. Pe lângă gunoi, dacă te strecori ușor, mai ai un pic de loc unde să te plimbi. Altfel, singurele bănci în aer liber sunt cele de lângă poarta de la intrarea în complexul clinicilor.

Ne prefacem că suntem bine

– Dar medicii, Gabriel? Medicii cum au reacţionat în toţi acești ani?

„S-au creat patru-cinci generaţii spălate pe creier – din fașă până la ieșirea din facultăţi. Au învăţat că modelul sovietic, biocentric funcţionează. Că bolnavii psihic nu se vindecă și că spitalul e locul ideal. Psihiatria beneficiază de o gardă de pretorieni, formată în comunism. După revoluţie s-au reconfigurat în noi nuclee, ca cei de la Securitate, și au adunat în jurul lor noi piramide. Aveau în comun complicităţi istorice, slăbiciuni profesionale, vinovăţii, sistem de credinţe și valori comune. Legea sănătăţii mintale a fost dată la presiunea Vestului care le cerea alinierea la standarde. Dar au mai pus o piedică în calea ei, lăsând-o zece ani fără norme de aplicare. De unde se vede că nu le convenea. Au mai existat câţiva reformiști, Albert Vereș, Marius Ciumăgeanu, Radu Teodorescu, dar care și-au dat demisiile în bloc când n-au fost de acord. Nu, comunismul nu a dispărut din mintea noastră. Cum să o vindecăm pe a altora? Și acum, un ministru al sănătăţii, când i se sinucide nepoata, postează pe reţelele de socializare că îi dorește drum lin la îngeri. Nu luăm în serios acest domeniu. Ne prefacem că suntem bine. De aceea nici nu se fac publice statisticile reale.”

Ideologia, Ceaușescu și psihologia

Nicolae Stoian era inginer. În 1969 a plecat în Algeria și a refuzat să se mai întoarcă în ţară. Apoi a locuit în Marea Britanie, unde a lucrat la secţia în limba română a postului de radio BBC.

În 1977 s-a adresat ambasadei României din Paris pentru a obţine aprobarea de a preda la București cursuri de „știinţa inteligenţei creatoare”. Cererea lui Stoian a fost trecută prin mai multe instanţe decizionale, iar în cele din urmă, Ministerul Sănătăţii i-a aprobat solicitarea. În decembrie 1977, Stoian împreună cu soţia au sosit la București și au început să organizeze ședinţe de Meditaţie Transcendentală (MT). În mai 1978, Stoian a obţinut din partea Ministerului Educaţiei aprobarea pentru cercetarea știinţifică a experimentelor MT, iar Institutul de Cercetări Psihologice și Pedagogice de pe lângă Academia Română de Știinţe a fost locul ales să efectueze cercetările de rigoare. La începutul anului 1982, pe baza unei documentări prealabile, Securitatea a intrat în acţiune de control. Întors dintr-o vizită din China și Coreea de Nord, Nicolae Ceaușescu a convocat o ședinţă a Comitetului Politic Executiv (CPEx), în care a destituit-o pe Aneta Spornic din funcţia de ministru al educaţiei, a dispus dizolvarea Institutului de Cercetări Psihologice și Pedagogice și luarea de măsuri corespunzătoare pentru lichidarea acelei „periculoase secte religioase, care a activat cu acordul conducerii Ministerului Educaţiei”. Măsurile represive i-au afectat imediat și pe toţi cei care au avut de-a face la un moment dat cu MT.

Participanţii Mișcării Transcendentale au fost excluși din activităţile lor și trimiși să lucreze ca muncitori necalificaţi, ceea ce echivala practic cu atribuirea unor certificate de incapacitate politică și profesională. Stoian a fost condamnat în absenţă la trei ani de închisoare și amnistiat în 1983. În plus, psihologia a fost radiată din nomenclatorul profesiilor.

Biroul rezidenţilor din Pavilionul V – Clinica de Psihiatrie Cluj-Napoca este din perioada interbelică.

S-a șters pe jos cu psihologul

„Au trecut 37 de ani de la AMT, adică afacerea meditaţia transcendentală. Și nici acum lucrurile nu sunt prea clare. Mulţi din cei implicaţi nu mai sunt, fie că sunt în străinătate, dar nu se mai știe nimic de ei, fie că nu mai trăiesc. Eu”, ne explică psihologul Aurora Liiceanu, victimă a afacerii meditaţia transcendentală, „nefiind membră de partid, am fost cam în afara înţelegerii, dar am suportat repercusiunile. A fost un fel de năclăială de date, de responsabilităţi, adică sarcini de partid care nu prea transpirau, nici acum nu știu cine l-a chemat aici sau l-a pus să vină pe acel Nicolae Stoian care a organizat totul, adică ședinţele de așa-zisă meditaţie transcendentală. Ideea că a fost o lecţie dată intelectualilor pare să fi câștigat, dar intelectualii nu erau un pericol politic la acea vreme. Cred că a fost și slugărnicie iresponsabilă, pentru că au existat aprobări și sigur cei de la Ministerul Educaţiei de care ţineam adminstrativ s-au plecat neștiind că vor fi chiar ei pedepsiţi.”

„Am încercat să mă angajez în mai multe locuri”, continuă Aurora, „dar când auzeau de unde vin, toţi mă expediau. Probabil ca să nu se complice, pentru că nu eram un om obișnuit pe care-l anagajezi. Am ajuns până la urmă la forţele de muncă, de unde primisem o citaţie să mă duc și acolo mi s-a spus clar că sunt pe lista angajaţilor fabricii Suveica (de textile), ca muncitor necalificat. Și, evident, m-am dus acolo. Aveam salariu mai mic de o treime din vechea leafă de cercetător, deci salariul minim pentru un muncitor necalificat fără vechime. Unii credeau că am fost implantată să văd dacă se fură din mâncarea copiilor – eram la grădiniţa celor care lucrau la Suveica – și chiar se cam fura, alţii ziceau că m-a trimis partidul să  spionez colegii de muncă. Dar, experienţa mea de acolo m-a făcut să văd că exista un sistem, să zic, feudal, cei cu rang politic erau slujiţi cu sfinţenie de subalterni.

Noi am dat în judecată ministerul, dar procesul a fost într-o zi în care nu se lucra, iar judecătorii, juriști de la minister, primiseră sarcina – s-a spus – să nu ţină cont de argumentele noastre. De pildă, eu aveam calificativ anual foarte bine – totul era formal, toţi aveam foarte bine – atunci cum poţi să desfaci contractul de munca cu litera i, ceea ce însemna abateri de disciplină etc. Nimic nu a contat. După părerea mea, AMT rămâne un mister, au dispărut acte, oamenii au renunţat să facă o analiză coerentă a datelor, o cronologie a întâmplării. Rămâne enigma de ce a venit Nicolae Stoian în ţară cu ideea de a face experimente de relaxare? Uneori cred că el a avut relaţii cu cei care creau situaţii diversioniste și noi am căzut de naivi, de proști, fermecaţi de aspectul profesional, nevăzând că altul era substratul.”

Psihologia se dovedise un domeniu greu de controlat de către sistem. Și atunci, sistemul a trecut la o măsură radicală: a desfiinţat-o! A radiat psihologia din nomenclatorul meseriilor.

Vintilă Mihăilescu, astăzi antropolog, mărturisește într-un interviu: „Peste noapte, nu mai puteam profesa, că nu mai exista meseria. Trebuia să fiu un om al muncii într-un alt domeniu. Cum lucram deja la Institutul de Antroplogie, am zis: „Bun, dacă nu mai pot să fiu psiholog, ce pot să fiu? Antropolog“(…) Am intrat în meserie printr-un accident istoric.”

Asasinatul administrativ al acestei profesii a dus la dezagregarea aproape completă a acestui domeniu. Au rămas insule izolate în domenii industriale care aveau nevoie de siguranţă maximă, cum erau armata și aviaţia. Pentru problemele psihice ale românilor rămăseseră numai acele „leprozerii” numite „spitale de nebuni”. Adică punctul terminus. Capătul drumului. După ‘90 ea a reapărut în nomenclator și astăzi recuperează puternic din cercetarea și literatura vestică.

Psihiatria politică

La Jockey Club, cu ani în urmă avut loc o dezbatere a psihiatrilor. Din presa vremii aflăm că psihiatrul Ion Vianu a i-a dat o definiţie precisă. „Psihiatria politică reprezintă internarea în spitale de boli mintale a acelor oameni care fac obiectul unui tratament medical în scop politic poliţienesc. Așadar, scopul medical este distorsionat. Nu se urmărește vindecarea pacientului de o posibilă afecţiune psihică, ci lichidarea felului său de gândire care nu intră în acord cu vederile partidului conducător.”

Încă din 1977, Ion Vianu a atras atenţia asupra abuzului psihiatric care are loc în spitalele din România, iar activitatea de demascare a acestor crime a continuat asiduu după ce a părăsit ţara.

Metoda sub Ceaușescu presupunea mai multe etape: întâi rebelul era adus în mijlocul colectivului de muncă pentru a fi acolo prelucrat și a-și recunoaște greșeala. Dacă se dovedea recalcitrant, atunci era adus în faţa BOB (biroul organizaţiei de bază). Dacă și aici refuza orice „colaborare”, era internat într-o clinică unde începea așa-zisul tratament. Cazul cel mai flagrant a fost al lui Vasile Paraschiv. Un alt caz care l-a frapat pe doctorul Vianu, relata România liberă, a fost cel al lui Haralambie Ionescu, un avocat care i-a scris secretarului general ONU din anii ‘70 că în România nu sunt respectate drepturile omului.

Vianu a mai spus că cel mai grav lucru era acela că „branșa medicală a psihiatrilor nu și-a asumat responsabilitatea pentru un asemenea tip de abuz și nu a recunoscut că au fost sute de victime ale unor expertize deliberat eronate tocmai pentru ca unui om sănătos, dar cu idei în dezacord cu regimul, să-i fie atribuit un diagnostic ce-l arunca rapid în randul bolnavilor psihic.”

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te