Zsolt Török: România 100, dar în ce direcţie?


Distribuie articolul

După un an în care necesitatea marcării Centenarului a dominat discursul public, iar simbolistica special creată pentru cei 100 de ani a fost folosită fără rezerve, de la evenimente publice majore până la târguri, spectacole în grădinițe, lansări de carte sau chiar statui, întrebarea la care merită să găsim un răspuns este cum am simțit, fiecare dintre noi, ”Centenarul” și cu ce am rămas de pe urma lui. (Redacția)

Alpinistul  Zsolt Török este autorul mai multor premiere naţionale şi mondiale. Cea mai recentă reuşită a avut loc în luna octombrie 2018 când alpinistul arădean, alături de Romeo Popa şi Teofil Vlad au deschis o linie nouă în Peretele Sudic al Muntelui Pumori, înalt de 7.165 m, aflat la circa opt km de Everest. Alpinistul a fost distins recent cu „Emblema de Merit Partener pentru Apărare clasa I” în semn de consideraţie pentru contribuţia deosebită în promovarea imaginii României în lume. Tot anul acesta, alături de alpinistul Vlad Căpuşan, Zsolt Török a reuşit performanţa de a urca pe spectaculosul şi dificilul vârf Cerro Torre din Patagonia

Oare câţi dintre cei care zilnic văd acest ,,brand” trag linie, se gândesc la trecut, prezent şi viitor? Trecutul nu îl putem modifica, prezentul îl trăim prea concentraţi, dar viitorul îl putem influenţa cu atât mai mult cu cât acest viitor nu se va termina odată cu vieţile noastre. România este ţara în care m-am născut şi cu trecerea anilor m-am autoeducat să simt că este a mea. Chiar dacă unele filosofii încurajează pierderea sentimentului puternic al simţului proprietăţii, eu nu fac parte din ,,new age generation”.

Alpinismul m-a purtat în multe locuri ascunse şi aşa am ajuns să descopăr frumuseţea acestui spaţiu geografic cu oamenii care populează Apusenii, Podişul Mehedinţi, Munţii Banatului, cei care locuiesc la baza marilor masive din Munţii Carpaţi, dar şi cei care trăiesc în marile oraşe ale ţării. În aceşti 30 de ani de alpinism şi 45 de ani de viaţă, am călătorit mult şi am cunoscut oameni deosebiţi din Ţara Huţulilor şi a Bucovinei, până la Dunăre şi aşa am ajuns să-mi iubesc ţara, pentru că am primit şi primesc în toate anotimpurile cel mai frumos cadou de la ea, şi anume Viaţa! Cred că acesta este sentimentul cel mai simplu şi adevărat care, dacă ar apărea în gândurile oricărui cetăţean, fie cu funcţie responsabilă, fie om simplu care îşi duce viaţa cu greu, zi de zi, lucrurile ar avea o altă întorsătură.

Românii nu simt că ţara lor ar fi a lor. Este un fenomen dureros şi ciudat.

Anul Centenarului, un an în spirit de sărbătoare, a fost cel mai bun pentru mine dacă privesc performanţele, realizările mele şi, totodată, un an pe care l-am urmărit pe sticlă la televizor, dincolo de ,,acvariul” în care peştii s-au transformat în monştri cu dinţi în exces, gata să se sfâşie şi să se devoreze reciproc. Nu am crezut vreodată că, pe timp de pace, se poate instala atâta ură, rea voinţă şi nepăsare într-o societate care ar avea toate motivele să se dezvolte frumos, să se maturizeze şi să aibă un nivel de viaţă ridicat. De ce România nu îşi poate depăşi limitele când la nivel individual acest lucru îl întâlnim în toate domeniile? Este simplu. Pentru că am ajuns să fim individualişti şi nu mai credem în nimic ce ne poate propulsa la nivel colectiv. Fenomenul are o explicaţie: parvenitismul. Din cauza unor perioade istorice întunecate oamenii cu ţinută şi valori au dispărut, iar cei care au supravieţuit au fost ,,reeducaţi”. După ce, aparent, s-a instalat libertatea, oamenii valoroşi care au mai rămas nu au fost suficient de puternici să preia funcţiile de lideri, iar cei cu gene puternice (tupeu maxim) au preluat frâiele ţării. Ei nu vin din zona cu valori şi nici din zona cu ţinută, dar sunt mulţi şi au putere. Ţara? Starea generală a românilor? Viitorul acestei ţări? Sunt nişte noţiuni pe care aceşti oameni nici măcar nu le-înţeleg.

Prezentul, în schimb, se poate înţelege foarte bine. De aceea nu poate această ţară să-şi depăşească limitele la nivel colectiv, pentru că este condusă de oameni limitaţi. Performerii, artiştii, oamenii valoroşi trăiesc în bula lor şi ajung să exceleze acolo, contrabalansând imaginea ţării noastre în lume. Dacă e să caracterizez românii în câteva cuvinte, pot să amintesc de ospitalitate, altruism, căldură sufletească, talent, înţelepciune. Sunt suficiente însuşiri şi calităţi pentru ca acest popor, la 100 de ani de când ţara există în forma cunoscută acum, să nu aibă grija zilei de mâine. Ce lipseşte este liderul, acel lider care nu vine din zona ,,limitată”, ci din zona celor cu viziune şi ţinută. Dacă un astfel de lider va ajunge să conducă ţara, România va avea o direcţie, ceea ce acum practic nu are. Nu ştim încotro, cât şi până când! Maturizarea societăţii este o etapă lungă, dar necesară pentru ca o ţară cu potenţial şi resurse să îşi ocupe locul meritat în Europa modernă. Se va întâmpla în mod inevitabil, cât despre limite, noi suntem limitele noastre proprii şi nu realizăm că depăşirea condiţiei este una din menirile noastre pe acest pământ. Să devenim varianta cea mai bună a propriei noastre persoane.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te